VIANU MUREȘAN -”Absența mea din tine e semnul unei absențe mai adânci” –

 

TE-AI CUPRINS ÎNTR-O ROCHIE NEAGRĂ

te-ai cuprins într-o rochie neagră

ca să pari improbabilă

credeai că tăcerea ar fi de ajuns pentru

a rămâne învăluită

credeai că de te voi fixa cu privirea

nu mă va strivi foșnetul cu care dispari în umbră

 

numai că deodată liniștea din tine s-a spart

și ca dintr-un sertar prin care brusc trece vântul

toate simțirile ți-au fâlfâit în văzul lumii.

… niște eșarfe plutind.

o anume turmentație te-a făcut să uiți de sfială,

nu știai cum să-ți ascunzi mâinile când tremurau

nu știai cum să oprești acele zâmbiri misterioase

care-ți brodau într-un fel anume obrajii,

nu știai cum să taci când de pe limbă îți curgeau laude

 

atârnai în aer de iubirea ta,

curenții îți preschimbau trupul în muzică

și cu fiecare tresărire te înălțai,

nimeni nu îndrăznea să te strige pe nume

ca să nu te prăbușești

se vedea de departe

o frământare în pieptul tău

se vedea limpede cum te saturi

cu vântul ce trece prin tine

se vedeau irizațiile

ce-ți descompuneau trupul –

 

ieșea din tine mult aer fierbinte

cu fiecare vorbă pe care mi-o spuneai,

iar sufletul tău rostogolit afară pe nepregătite

se rușina că e gol,

mă fixa tremurător și-mi aștepta cuvântul

ca pe-un acoperământ

privirile străinilor îl stânjeneau,

i se făcea frică la cel mai vag semn de curiozitate

tu nu știai cum să împaci atâta goliciune

cu toată țâșnirea ce-ți risipea trupul sub ochii lumii

tu nu știai cum să te faci nevăzută

fără să tragi după tine acea revărsare

în care pieptul ți se scălda la miezul zilei.

 

TU NU AI CUM SĂ NU

Fă-ți timp să te gândești la mine, te rog, fă-ți puțin timp

Tu, care ai mâinile atât de fine și gulerul cămășii prea alb,

aproape luminos. Îți dă o distincție care mă sperie uneori.

Tu, care treci atât de ușor dintr-o obligație într-alta,

Care găsești atâta folos, satisfacție chiar în orice sarcină asumi.

Nu puține, nu mărunte, crezi tu.

Tu, care ești mereu atât de ocupat, de prins, nici nu ai observat

că de ziua ta mi-am pus o eșarfă, credeam că îmi stă bine

Tu n-ai crezut nimic, nu mi-ai spus nimic

Și tot ce tăceai îmi mergea la inimă, tot ce nu-mi ziceai mă ardea

Nici n-ai observat că mototolisem anxios un șervețel în palme

– îmi transpirau, îmi transpirau –

Și nu știam cum să răspund la tot ce nu mai era de spus între noi

Mi-era frică și frig de la acea liniște pe care o respiram și-mi otrăvea pieptul

Până la un punct m-am ferit să plâng, dar apoi am cedat și iar mi-a fost rușine

– am plâns dintr-un motiv care ție mereu ți se pare absurd –

 

Tu nu ai cum să nu ajungi la ora 9 dimineața la birou,

Tu nu ai cum să nu dirijezi cu graba ta mersul tramvaielor,

Tu nu ai cum să nu sorbi în fugă din cafeaua încă prea caldă,

Să nu te irite că încă n-are temperatura potrivită,

Să nu înghiți în sec resemnat – nici de data asta nu am calculat bine timpul –

Tu nu ai cum să nu-ți pătezi cămașa cu pasta de dinți

când te speli atât de stresat,

Iar ești în întârziere – mereu simți asta, mereu ți-e frică de cineva

care te alungă din urmă,

Mereu te plângi de un timp cheltuit nu știi pe ce,

Mereu ți se pare că oglinzile ți-au furat chipul și ți-au dat la schimb

niște măști caraghioase

Mereu ți se pare că un străin ține tacâmurile la masă cu mâinile tale

și hrănește o gură prin care nu-ți trece sufletul.

 

Tu nu ai cum să observi că eu m-am sculat cu cearcăne la ochi,

Tu n-ai timp să mă asculți că nu prea am dormit – se repetă a nu știu câta noapte

Și că poate de aceea arăt mai rău în dimineața aceasta,

Nici nu apuc măcar să deschid subiectul că tu ți-ai luat servieta și,

înainte să ieși din casă,

Ai și început să vorbești la telefon – ceva important și atât de dimineață!

 

Am făcut câțiva pași în direcția ta când să ieși,

Sperând să te ating măcar cu mâna pe umăr,

Felul meu de a-ți ura zi ușoară, dragul meu, dar nu te-am mai ajuns,

Tu erai la jumătatea scărilor când am sosit eu în cadrul ușii

Și pentru că presupuneai că te caut din urmă,

Ai ridicat o mână cu degetele făcute inimioară, semn că mă iubești,

dar n-ai întors capul,

N-ai băgat de seamă cum am înțepenit rezemată de tocul ușii,

urmărindu-te din priviri,

Cum mi-a înghețat limba că n-am mai apucat să îți zic: îmi va fi dor de tine!

 

Fă-ți puțin timp să te gândești la mine,

Nu-mi mai trimite emoticoane pe WhatsApp în orele după-amiezii,

După ce apreciezi că a trecut multă vreme de când ai plecat de-acasă

și ar trebui să-ți reînnoiești cumva dovezile de iubire,

Nu repeta în mesagerie aceeași declarație de dragoste pe care

ai mai folosit-o de sute de ori. A ajuns un fel de nisip pe limbă.

Eu cum să vibrez la ea, eu cum să fiu emoționată de aceste cuvinte

goale, înveșmântate în petale de trandafiri?

Oprește-te, fă liniște în tine și scapă-te de toată vorbăria zadarnică

ce ți-a împăienjenit mintea. Spală-ți limba-n tăcere.

 

Doar gândește-te la mine și caută o propoziție care să-ți izvorască din inimă,

Exact atunci, în acel moment de derută în care înțelegi că trăim fără nicio garanție,

Că tot ce ne-a făcut fericiți poate fi spulberat într-o clipită, că avem o vină și noi,

Arată-mi un cuvânt măcar din care să înțeleg că s-a crăpat crusta

limbajului mort ce ne-a împachetat sufletele,

Un cuvânt ca un firicel de iarbă în care să văd minunea,

În care să simt unduirea firavă la cea mai slabă adiere de vânt,

Nesiguranța și tremurul la venirea nopții, când nu mai știm ce se poate întâmpla.

Dă-mi de-nțeles cumva că și ție îți pare rău, că nici tu nu ți-ai închipuit

Că se va ajunge la asta, atunci când am jurat să nu ne fie frică

Nici de păcat, nici de Judecata de Apoi,

Când am crezut că dragostea noastră nu va putea fi întinată de nimic

Și eram gata să râdem de îngerii cei fără carne pe trup.

 

Nu-mi spune de fiecare dată când întârzii, din motive atât de serioase,

Că ți-e dor de mine – iubirea ta, scumpa ta, frumoasa ta – dar n-ai încotro,

Asta e situația, iar dacă se face prea târziu să iau cina singură,

Să nu te aștept, nu te superi tu, doar mă înțelegi atât de bine.

Știi că te înțeleg și eu, nu m-am plâns niciodată, văd cum stau lucrurile,

Îmi spui că mai tragem puțin în ritmul acesta, mai avem puțină răbdare,

Că nu mai e mult și situația noastră se va schimba,

Vom avea atunci timp pentru noi, vom fi în sfârșit mai relaxați,

Vom merge în excursii, ne vom face vacanța în Creta sau poate în Toscana.

 

Eu cred, iubitule, că tu vezi lumina fericirii la capătul acestui coridor

pe care ne mișcăm cu picioarele înțepenite,

Ochii tăi bat departe, până la marginea unde minciuna de sine

ia forma promisiunii. Și în felul tău ți-ai luat răsplata,

Inima ta înflorește când tocmai ai mai născocit un nou fel de a-ți înșela

luciditatea și atunci în pieptul tău se face paradis.

De câteva ori pe zi înviază în tine un fluture,

De câteva ori pe zi ochii lui se sting în zbor.

–  Ajutor, iluzie! Ajutor, lumină! Ajutor, moarte! Vreau ajutor! –

 

Dar eu nu vreau să visăm că atunci vom călători prin insulele grecești

și vom bea vin Masseto din Toscana,

Pentru că, dacă astea toate se vor întâmpla prea târziu,

Vom avea o excursie tristă și poate ne vom certa din nimic,

Răzbunându-ne cu stângăcie pe o vină ascunsă,

Pe care n-o vom pune în cuvinte niciodată, ne rușinează,

Pe tot timpul nostru cheltuit în proiecte foarte ambițioase,

Pe toate ocaziile fericite, ivite ca prin minune în viața noastră,

dar lăsate să treacă fără umbră de bucurie…

Când vom înțelege că nu se pot repeta, că între timp și noi ne-am schimbat,

Iar fostele adieri sufletești nu ne mai încălzesc la fel,

Ne va fi teamă să ne privim, iar pe limbă ne vor veni fără voie cuvinte de reproș.

 

Căci deodată ar putea să se întâmple ceva crud și, din acel moment,

Cum se spune cu aer grav, sentențios, „nimic nu va mai fi ca înainte”.

Am putea de pildă să primim vești proaste, știu și eu, de la vreun doctor,

De la vreo rudă apropiată, să aflăm că s-a întâmplat ceva cu mama,

Doamne, ferește!

Și atunci visul nostru se va spulbera brusc.

Ar putea fi boala, ar putea fi despărțirea noastră din motive de neînțeles.

 

Mai bine fă-ți timp acum, gândește-te la mine.

Oprește-te un pic din importanța ta și din felul

foarte special în care crezi că ne ducem noi viața împreună.

Oprește-te în fața monumentului de fum în care iubirea noastră s-a transformat

Și încearcă să nu ascunzi dacă îți pare rău că s-a ajuns aici.

Privește cum trece timpul prin carnea mea, și obosește,

și iese afară prefăcut în umbră,

Privește cum mi s-au stins ochii, nu mai am în ei acea scânteiere care îți plăcea,

Privește cum mi-au rămas pe obraji niște zâmbete care nu mai sunt ale mele.

Oprește-te, stai puțin în dreptul meu, să vezi cum nu mai sunt…

 

Mă hrănisem din privirile tale, atenția ta îmi era sufletul, la vorba ta îmi cânta inima,

Însă tu ai găsit mereu moduri foarte prețioase de a-ți justifica ocupațiile în numele cărora, de la un moment încolo, ai început să mă pierzi.

Tot ce îți alimenta ambițiile, nu puține și nu mărunte, îți părea necesar,

Căutai să te faci admirabil în ochii celor pe care în realitate nu puneai mare preț, iar acest ideal ridicol „cere sacrificii”. În zelul tău, erai pompos și nestăpânit. Purtai o flamură, dar nu vedeai sufletul tău spânzurat cum se sufocă-n ea,

Nu vedeai cât de vulgară devenise mândria reușitelor tale, nu vedeai cum te urâțește emoția micilor triumfuri de fiecare zi,

Râdea zădărnicia în câștigurile ce-ți aduceau un licăr ciudat în priviri, dar tu nu o auzeai.

Absența de-acum, din ochii tăi, mă destramă și-mi spune că în locul din care eu m-am risipit nu mai poate crește nimic.

Absența mea din tine e semnul unei absențe mai adânci.

 

Mândria mă obosise. În timp ce plângeam, râdeam cu hohote înecate de puterea pe care mă sforțasem atâta timp s-o afișez. De unde putere în fața risipirii și nestatorniciei care vin odată cu tot ce căutăm să ne împlinească viața?

De unde putere în fața uzurii lucrului repetat fără noimă, de unde putere în fața blazării și insensibilității la tot ce pare avut odată pentru totdeauna?

De unde putere în fața neputinței celui căruia i-ai încredințat inima, să țină o cât de mică pâlpâire de fericire în ea?

De unde putere în fața propriei inimi, când nu mai răspunde la cântecul ce-o vrăjise cândva?

 

Plânsul mă ilumina, mă elibera de tot ce era nemulțumire și apăsare în mine. Puteam să nu mai fiu nimeni și nicăieri, puteam să nu mai sufăr și să nu mai doresc nimic. Puteam să nu mai pot, iar asta mă umplea de o înaltă demnitate.

Un fior care nu ținea de capriciu și nu venea din firea mea,

care nu era răspunsul la dorința ori promisiunea lui picura pace-n mine,

Neputința mă izbise de un zid clădit numai și numai din incertitudini,

Adevărul pe care nu-l înțelegeam, căruia nu-i găsisem cuvântul potrivit sufla prin mine și mă exalta,

Am înțeles acea nepotrivire ascunsă din natura lucrurilor, care face ca mugurele să fie strivit de sevele care până la un punct l-au alimentat,

Am înțeles mistuirea pe care o poartă în măruntaie sângele, când boala a pus stăpânire pe trup,

Am înțeles amenințarea și negura care vin nevăzute, odată cu promisiunile.

 

Neputința mă făcea ușoară ca arama ce plutește în aerul asfințitului,

iar în acea lunecare fără noimă și fără direcție fiecare clipă avea aer dumnezeiesc

Nu știu unde sunt, nu știu ce fac, în gura mea și-a făcut loc liniștea,

iar când vorbesc, tac.