SĂRUT MÂNA, DOMNULE ÎNVĂȚĂTOR!
Harnici și entuziaști, aplecați asupra comunității cu grijă părintească, prof. Ion C. Hiru și fiica sa, Elena Mădălina Danciu, au publicat recent o nouă monografie – două volume, însumând peste 700 de pagini – dedicată învățământului din Domnești, comuna lor natală. Le-a slujit ca bază de documentare istoria învățământului domneștean, realizată de prof. univ. dr. Petre Ionescu-Muscel, considerat ctitorul Domneștiului modern, istorie rămasă, din păcate, în stadiul de manuscris.
Este remarcabil faptul că, la Domnești, a existat învățământ organizat încă de la jumătatea secolului al 19-lea, tutelat de Biserică și cu școală ridicată chiar în grădina acesteia. Popa Pavel, Nicolae Domnescu, Bucur Andreiaș și Popa Niță sunt figurile reprezentative ale acelei vremi. Lor le datorează știința de carte, atâta câtă se putea transmite atunci, copiii enoriașilor și chiar enoriașii dornici să învețe să scrie, să citească și să socotească.
La 10 februarie 1844, spun documentele, la Școala din Domnești mergeau cu regularitate 138 de elevi, care învățau literele desenându-le pe un strat de nisip, așezat pe masă. Mai târziu, s-au folosit de cărbune și de o tablă de lemn, bine lustruit. Erau vrednici dascălii din Domnești, de vreme ce veneau să se instruiască la școala lor și elevi din localitățile învecinate. De reținut că, în 1844, școala din Domnești era construită din cărămidă, în timp ce toate celelalte din împrejurimi erau ridicate din bârne, din nuiele, din gard. Și încă o mențiune importantă – în urma Revoluției de la 1848, școlile publice sătești din Țara Românească au fost închise. La Domnești, însă, școala a continuat să funcționeze. Dovadă stau scriptele, potrivit cărora învățătorii Pavel Luca și Nicolae Rizescu au fost activi acolo, în perioada 1847-1854, respectiv 1854-1857.
Comori de informație se revarsă din paginile monografiei familiei Hiru: istorie consemnată arhivistic; corelații nuanțate cu specificul cultural al epocii moderne; rolul social, de prestigiu al învățătorului și al preotului; exemplificări – nume, legendă personală și scurte confesiuni – ale dascălilor memorabili; prezentarea primarilor ”destoinici, iubitori de lumină” ai comunei, de asemenea a celorlalți făuritori de istorie înaltă a locului – mici industriași, comercianți, luptători pentru cauza țăranilor, ofițeri ai Armatei Române, medici, economiști, ziariști, aviatori, ingineri, luptători anticomuniști, artiști populari. O monografie impresionantă, așadar, pentru care autorii merită felicitați. Demersul lor este un act de patriotism.
Și, pentru că astăzi actele de patriotism sunt la fel de rare ca minunile, nu pot să nu deplâng nenorocirea în care se zbate învățământul nostru, în perioada aceasta bântuită, pe care o traversăm pe brânci. Un procent de 44% de analfabeți funcțional în anul 2018, în România – potrivit rezultatelor testelor PISA – este o palmă peste obrazul trecutului pomenit mai devreme. În mod sigur, în 2020, anul școlii online, procentul a crescut, iar palma arde și mai abitir obrazul.
Personal, nu cred în învățământul online. Nu doar că românii nu sunt pregătiți tehnologic – rețea de internet peste tot, dispozitive speciale, toată infrastructura de detaliu, care poate asigura coerență și eficiență. Românii nu sunt făcuți pentru o astfel de școală. Ei sunt urmași de povestitori mioritici, sunt orali din cap până în picioare, cum era Creangă, sunt largi în vorbă, fierbinți și prezenți ca Petre Țuțea, vocali ca Adrian Păunescu și ca Vadim Tudor. Și nu statisticile sau teoriile sunt cel mai bun indicator, ele sunt întocmite la repezeală și la poruncă. Faptele sunt grăitoare – copiii vor să meargă la școală, tristețea lor, în ultima vreme agresivitatea lor, sunt semne de boală sufletească. De îmbătrânire forțată și prematură. Pe de altă parte, părinții au obosit să mai fie părinți. Sunt complicii extenuați și neputincioși ai unor profesori descurajați, pentru care actul didactic a devenit o pedeapsă. Cine își închipuie că, închizând școlile, stopează răspândirea blestematului de virus greșește. Îi invit să se plimbe scurt seara, prin curțile dintre blocuri, în cartiere și chiar în centrul Piteștiului. Clase întregi de adolescenți fără mască, tulburați și turbulenți se îmbrățișează, se împing, râd și chiuie haiducește. Te lasă inima să le spui să tacă și să se ducă de unde au venit? Sau să chemi Poliția?
Revenind, acum, la monografia familiei Hiru, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva am ajuns la fundul sacului? Dacă nu cumva ne-am epuizat trecutul? Dacă nu am rămas în fundul gol și plini de rușine, mai cu seamă când ne cad sub ochi lucrări care vorbesc atât de frumos despre cine am fost? Dumnezeu să ne ierte și să ne ajute!
La numai câteva zile de la redactarea acestui articol, profesorul Hiru ne-a părăsit. Fie ca amintirea lui să dăinuie, iar strădania de a așeza cum se cade trecutul în pagina de carte să fie continuată de urmași la fel de vrednici!
Prof. LIVIU MARTIN
