”PĂSĂRILE” LUI NICOLAE FLORENTIN PETRIȘOR

Ocupați să supraviețuim, să trecem dincolo de limite despre care nu bănuiam că există – limite sociale, mentale, ale bunului-simț – nu ne mai găsim timp pentru lectură și pentru reflecția pe marginea unei cărți citite de plăcere. De altfel, lectura de plăcere a dispărut, excepțiile – aproape toate din registrul vârstelor patinate – întăresc regula. A dispărut și interesul pentru autorii locali, unii dintre ei cu indiscutabile calități literare, pe care se grăbesc să ni-i răpească străinii, tocmai fiindcă noi ne uităm în altă parte. Este și cazul piteșteanului Nicolae Florentin Petrișor, profesor de franceză, prețuit de foștii elevi, un bonom și un imaginativ cum rar am întâlnit în ultimul timp.

Domnul profesor Petrișor scrie neobosit, aș zice – fără să clipească. A publicat peste 30 de romane – nu adun și lucrările cu conținut didactic – multe dintre ele în acești nici doi ani de pandemie. De curând, o editură din Paris i-a tipărit romanul ”Trois filles” (”Trei fete”), roman-spectacol al iubirii adolescentine, așa cum autorul însuși îl consideră. Cartea poate fi citită, deocamdată, numai în limba franceză. Luați aminte, vă rog frumos! În România onorariilor fără număr, încasate pe câte o pagină de idei de lemn, ambalate în limbaj de lemn, pentru cartea scriitorului Petrișor nu s-au găsit bani de publicare.

Eu aș vrea să fac referire, însă, la un alt roman – slavă Domnului, în limba română! – intitulat ”Păsările”. A apărut anul trecut și a stârnit interesul împătimiților de literatură polițistă.

”Păsările” este plin de fapte și detalii. Ca o bucătărie gourmet, din care nu lipsește nimic – nici ingredientele, nici apetitul. Este structurat în cinci capitole, cu titluri simbolice, acțiunea se desfășoară într-un oraș cu fluviu, biserică, cimitir cu activitate pe săturate, poporeni dezabuzați, suburbii anonime, o gară tristă-tristă, dar mai ales cu păsări. Ciorile, pescărușii, porumbeii, guguștiucii, vrăbiile și, câteodată, rândunelele sunt prezențele cu adevărat vii, care animă locul, altfel ”mai pustiu decât deșertul”.

Sigur, moartea aceasta dusă pe picioare trebuie să-și găsească o întruchipare sau, cu alte cuvinte, ca să nu se pulverizeze, orașul e nevoit să-și concentreze întunericul într-o ființă umană. Aceasta este Theodor, ”pasăre de pradă” – o altfel de pasăre, așadar, o pasăre din tărâmul unde nu se ciripește, ci se zboară în tăcere, aproape fără aripi, pentru că acolo miza nu e viața, ci moartea. Theodor este un criminal cu sânge rece, abuzat în copilărie. Caracteristic pentru personajele negative ale autorului nostru este faptul că, înăuntrul lor, stă permanent aprinsă o scânteie de veghe. Nu o flacără de veghe, o scânteie. Dar scânteia aceea este cumva de bun augur. Theodor ucide, dar se și sinucide cu fiecare crimă comisă. În cheie simbolică, el repetă păcatul originar și se regăsește, în procente diferite, în fiecare dintre noi.

Există, cum este și firesc, și un inspector de poliție, competent și intuitiv. Există și Celia cea mută, suavă și misterioasă, ea însăși purtătoarea unui secret mortal. Există o bibliotecară îndrăgostită de criminal, un IT-ist, specializat în cipuri, aparent de utilitate publică, și mai există și Antonia, tipul victimei care sfârșește prin a răscumpăra întotdeauna păcatele celor de un neam cu ea. O faună bizară, cu vieți stratificate de așa manieră încât, fără ca structura umană să se clatine, straturile acestea se succed, își iau locul unul altuia rapid, silindu-l pe cititor să nu-și dorească să sară nici măcar o virgulă.

”Păsările” lui Nicolae Florentin Petrișor sunt expresia unei distopii, Trăim, de altfel, pe propria piele, în anul 2021, o distopie. Distopia autorului este parcă mai blândă, dacă se poate spune așa, are ceva aerian, care lasă iluzia că poate fi înlăturată la un moment dată. Sau că va dispărea la fel cum a apărut, un coșmar care, la răsăritul soarelui, s-a pierdut în lumea lui de umbre vinovate. Poate că este vorba, aici,  despre ”efectul de pasăre”. Și, dacă-i așa, meritul îi aparține scriitorului. Apropo, ați remarcat și dumneavoastră că, în timpul sumbru din urmă, nici păsările nu s-au mai încumetat să cânte? Iar când au făcut-o, eu cred că a fost în semn de protest sau de disperare. Și că numai noi, rupții de rădăcini, am gândit că e un cântec sănătos și fericit. Revenind la cartea lui Nicolae Florentin Petrișor, luați-vă câteva ore să o citiți. Funcționează inclusiv ca medicament. Ca antidepresiv, căci cui pe cui se scoate!

Prof. LIVIU MARTIN