MARIANA FRĂTIȚA – ARTISTA CARE VINE DIN VIITOR

Trăiește la Târgu Jiu. Acolo este casa inspirației ei, a tapiseriilor și a colajelor cu suflet vechi, românesc. Mariana Frătița spune povești noi, ca formulă compozițională, despre timpurile bunicilor și ale străbunicilor noștri. Reinterpretează veșmântul popular, obiectele de folosință domestică din gospodăria țărănească, încărcându-le, fără să le împovăreze, cu energia locului pe care au existat atât de frumos. Extrem de moderne, lucrările Marianei Frătița trăiesc prin simbolurile acestui neam de supraviețuitori, simboluri puternice, ușor de identificat, mai complicat, însă, de strămutat în actualitatea somnolentă în materie de semnificații și forțe latente. Membră a Filialei Gorj a Uniunii Artiștilor Plastici din România, Mariana Frătița este un mesager, un călător în timp, pentru care continuitatea, tradiția reprezintă repere de soartă.

Ieșim – se pare – încet, încet din zona tenebroasă a pandemiei. Din păcate, ieșim traumatizați, fiecare în funcție de sensibilitatea și de încercările prin care a trecut. Ieșim plini de umbre. Te rog să tragi aer în piept și să-mi povestești despre experiența ta pandemică. Despre anul acesta, care ne-a durut pe toți. Pe tine cum te-a durut?

Suntem o cruce, cu o orizontală și o verticală, am uitat? Ne zbatem între pământ și cer! Dumnezeu îngăduie asta! Închisă în propria ființă și nu pentru că vreau, pentru că așa trebuie. Nu trăiesc singură, am un soț și doi voinici, a fost de ajutor, dar fiecare cu bula lui. M-a afectat la fel ca pe toți cei pe care îi cunosc, doar că distanțarea era instalată înainte de pandemie. Pandemia aceasta ne-a oprit, făcându-ne să ne cunoaștem mai bine și să reflectăm la relativitatea noastră. Este o lecție, dar și o dezvelire a trupurilor noastre, goi în fata oglinzii, ne întrebăm: oare cum vom trăi? Așa? În fugă, cu teamă, luăm ceva pe noi și ieșim cu gândul: Doamne, de câte aveam nevoie înainte, nu te supăra pe mine, Doamne, ți-am cerut prea mult, te-am obosit!

Prezentul nu mai este interesat de valori, de cultivarea lor. Crezi că te vei obișnui să trăiești la periferia lumii noi, pentru care valoarea e o amenințare latentă?

Prezentul este relativ, noi îl facem, individual, fiecare dintre noi. Mă întrebi dacă mă voi obișnui să trăiesc la periferia lumii noi, eu vreau să trăiesc în Lumina lui Dumnezeu. Nu mă consider o valoare, măsura valorii mele este răspunsul lui Dumnezeu! Dacă lumea nouă ar fi ca David (22 ani), da, pot trăi la ”periferia” asta, l-am educat să respecte tot ce vine bun în preajma lui și ca el sunt mulți. Eu și mulți ca mine am face din periferie un zid, care să nu se risipească în derizoriu.

Ce proiecte ai? La ce expoziții visezi? Ai reînceput să lucrezi senin și echilibrat, inspirat și dedicat?

Nu am proiecte mari, visez, da, îmi doresc să fim sănătoși și în armonie. Restul vine de la sine. Recunosc, am încetinit ritmul, dar nu l-am oprit!

Evenimentul cultural a avut și va avea, în continuare, de suferit. Distanța socială a devenit un reflex. Oboseala psihică își spune cuvântul, în sensul că publicul nu mai este la fel de receptiv ca înainte. Cum vezi întoarcerea la eveniment, întoarcerea la public? Ce va face diferența?

Va fi o explozie, mai ales la spectacolele în aer liber, tinerii – și nu numai – au nevoie de socializare, de bucurii trăite împreună, de diversitate, de normalitate! Încet, ca după convalescență, ne vom relua obiceiurile. Sunt optimistă! ”Vremurile suntem noi.” – spune Sf. Augustin.

Pentru ce anume ții să-i mulțumești, astăzi, acum, în mod special, lui Dumnezeu?

Mulțumesc Ție, Doamne, pentru Tot!

DENISA POPESCU