VARUJAN VOSGANIAN – CRUCEA SUDULUI – fragment –

Povestea noastră începe chiar în clipa când încep să scriu aceste rânduri. E prima zi de mai a anului 2020, o după-amiază caldă, ce iradiază ca prin brațele unui candelabru. Magnoliile își păstrează încă petalele, iar buchetele albe și violete ale liliacului îndeamnă domnișoarele să le numere petalele fără soț, ca rămășag pentru noroacele viitoare.

Primăvara e, totuși, neobișnuită și domnișoarele sunt silite să caute și altminteri semnele norocului. Căci zefirul hoinărește pe străzile pustii și aerul are zimți. E anul molimei și așa o să ni-l amintim. Au rămas din amintirea molimelor trecute fuga de sine și teama de ceilalți. Lipsesc corăbiile care așteptau patruzeci de zile în larg până la a primi învoiala de a acosta și  căruțele precedate de toba cea mare, adunând morții de la răscruci. Lipsește șomoiogul aprins care pecetluia porțile caselor năpăstuite. Lipsește, de asemenea, doctorul cu cioc de pasăre. Peste aripa vineție și solzoasă a liliacului de peșteră care se zice că a adus virusul molimei, stă aripa străvezie și ușoară ca pânza de păianjen a cyberspațiului, care face ca lumea întreagă să fi devenit un uriaș Decameron.

Mă uit, în curte, la glicinele care își cocoață vrejurile pe bradul cel mare. Nu mă pot stăpâni, înconjurat cum sunt de culori proaspete, sidefii, să nu meditez la impulsul nestăvilit al naturii, atât de nepăsător la suferințele și cruzimile abătute asupra oamenilor. Peste gardul pe care tufele de mâna maicii domnului se înfășoară și dincolo de cvartalul nostru mărginaș, se înalță blocurile ce vestesc marele oraș. Nu sunt atât de departe încât să nu se distingă cum, pe balcoane, cu coatele proptite pe balustradă și cu bărbia în pumni, unii încearcă iluzia de a ieși dintre cei patru pereți la care îi silește izolarea. De-acolo, de undeva, începe istorioara noastră.

Așa cum noi privim spre lumea poveștii, și eroii din poveste privesc spre noi. Bărbatul, aplecat peste balustradă, și-a rotit privirea peste panorama ce se  deschidea de la înălțimea balconului. Apoi s-a întors spre femeia de la balconul de alături, care se legăna într-un balansoar, indiferentă la cele din jur.

-Eu n-am stat niciodată la curte, a deschis el vorba. Mi-ar fi plăcut să culeg fructele din pomi. Și să am niște flori de care să mă îngrijesc.

Ar mai fi avut destul timp să-și vadă împlinită dorința, nu părea să aibă mai mult de douăzeci și cinci de ani. Ea s-a mai legănat câtva timp, dând de înțeles că era undeva departe și nu avea chef să se reîntoarcă. Apoi a arătat cu mâna ghivecele de mușcate de pe jardinieră. Dar se vede că pentru el nu fusese destul, căci a continuat:

-E plăcut să simți pământul sub tălpi.

Dintr-o dată și-a dat seama cât era de frumoasă. Ea îi arătase florile, dar era ca și cum altcineva i-o arătase numai pe ea. Avea un chip alcătuit din culori limpezi,  s-a gândit atunci, pentru prima oară, că limpezimea poate fi însușirea de căpătâi a frumuseții. Părul îi era negru, șuvițele încadrau fața albă, cu pielea netedă, ca de caolin. Privirile albastre căpătau, datorită contrastului dintre alb și negru, scînteieri violete, iar buzele aveau nuanța trandafirie a sângelui tânăr.  Bărbatul i-a privit linia arcuită a gâtului și brațelor care îi încadrau trupul zvelt,  avea impresia că ea, pentru a merge, nu trebuie să calce pe pământ. Femeia l-a privit cu aerul plictisit al făpturii alese, prea obișnuită să fie admirată de oameni de care mai târziu n-o să-și aducă aminte.

-De ce să calci pe pământ? E mai plăcut să zbori sau să mergi pe apă.

-Mă gândeam la ce poți să faci pe bune, a spus el, fermecat de vocea ei catifelată. Uite, de-aici, dac-aș vrea să zbor, pot doar să-mi imaginez cum ar fi.

Femeia a dat din umeri, mai bine zis, a fremătat din umeri, de parcă din ei se pregăteau să încolțească două aripi moi.

-Imaginează-ți! Nu-i nicio diferență.

-Așa e, a spus el, gândindu-se că ar fi fost în stare s-o ia de mână și să plutească împreună peste acoperișuri. Nu e nicio diferență.

Ar mai fi adăugat ceva, dar nu știa ce, și dintr-odată s-a rușinat de scăfârlia lui tunsă care dădea chipului anost aerul unui infractor fără voie și de tricoul marinăresc, atât de lălâu încât îi atârna pe umărul dezgolit. Îi era teamă că ea o să intre în casă sau pur și simplu, o să se risipească de parcă nici n-ar fi fost. Era atât de frumoasă, încât nici n-ar fi fost de mirare.

-Gândește-te, a spus în cele din urmă, ăștia care au făcut blocurile parcă știau c-o să vină epidemia. Dacă măsori balcoanele, de unde stau eu și până la tine sunt cam doi metri. Exact distanța la care avem voie să stăm.

Iarăși câteva clipe în care nu s-au auzit decât tălpicile de lemn curbat ale balansoarului, ca și cum o pală de vânt ar fi agitat o creangă uscată. Apoi ea:

-E tocmai bine.

-Așa-i, a convenit el. Te învață să fii cuviincios.

Bărbatul s-a ridicat, aruncându-i femeii un zâmbet. A primit căutătura ei din coada ochiului ca pe o încurajare.

-Balcoanele astea dau spre răsărit, nu? Că dacă ar fi fost spre apus, cerul ar fi trebuit să fie acum roșu. Și când mă uit în jos, trebuia să văd lumină. Și nu sunt decât umbre.

-De-acolo răsare, a arătat ea spre o latură a orizontului. Dacă ieși dimineața sau dai perdelele la o parte, vezi răsăritul. Și luna plină se ridică tot din partea aia.

-Lumea nu se mai uită de unde răsare și apune soarele, a constatat el. Nu prea are timp.

– Ba acuma, cu izolarea asta, a pufnit ea, are timp de nu mai știe ce să facă cu el.

Bărbatul a fost de acord, se simțea mai în largul lui, impresia pe care o avusese că se află în fața unei apariții nepământene trecuse. Cu atât mai mult cu cât ea, pentru prima oară curioasă, i-a zis:

-Vorbești de parcă ești căzut din cer. Nu știi din ce parte bate soarele la tine acasă.

– Chiar așa. Am ajuns abia acum două ceasuri, n-am prins încă niciun răsărit și niciun apus. Eu n-am stat aici, e casa lui frate-meu.

-N-am văzut pe nimeni intrând sau ieșind din apartamentul ăsta.

-Nici n-aveai cum. Frate-meu e plecat de cinci ani în Germania și nu cred că se mai întoarce. Are un serviciu bun, a deschis un atelier de reparat mașini, lucrează și nevastă-sa cu el, ține contabilitatea. Copiii sunt la școală, au casă, plătesc rate la bancă. Adio și n-am cuvinte.

-Și atunci casa de ce-a cumpărat-o?

-Habar n-am. Sunt mulți așa, care n-or să se mai întoarcă niciodată, dar își fac case și-n țară. O fi ca să nu se spună c-au plecat de tot. Sau ca să se laude ce tari sunt ei pe unde s-au dus, că pot să-și facă pe-aicea case cu pardoseli de marmură și uși din inox. Poate că se gândesc la bătrânețe, mai știi, pe lumea asta nimic nu-i sigur. Uite, cum a fost cu epidemia asta. Eu eram în Italia, lucram ca îngrijitor pentru toată ziua la un bătrânel simpatic. Într-o zi a simțit o apăsare în piept, l-au luat cu izoleta niște de-ăia îmbrăcați ca-n Star Trek și dus a fost. I-au ținut ventilatorul la nas până i-au făcut vânt de pe lumea asta.

-Vii din Italia? a întrebat ea și, brusc, balansoarul s-a oprit.

-Vezi, și ție ți-e frică de mine. E adevărat că acolo a fost mai rău, dar nu  chiar cum se zice. M-au testat și n-a ieșit nimica, degeaba, dacă am îngrijit un bătrân care cică a murit de virus, nu m-a mai angajat nimeni. El, săracul, murea oricum, abia mai respira și-n fiecare seară credeam că nu mai apucă dimineața. Obosise să mai trăiască, dar uite că doctorii au dat un nume la oboseala aia și eu am rămas pe drumuri. N-am mai avut ce face, am venit acasă.

-Și când te-ai întors? a mai întrebat ea, tot așa, cu balansoarul încremenit, gata să se ridice.

– Ieri seară. Pe drum nu m-au primit nicăieri să dorm, așa că am moțăit în mașină. Și aici, în țară, parcă mergea unul înaintea mea cu toba să se dea oamenii la o parte. Noroc cu casa asta goală a lui frate-meu. Să nu-ți fie frică. N-am febră, nu tușesc, nu mă doare-n gât, simt orice miros, ca un ogar. Și între noi sunt mai bine de doi metri distanță, virusul nu e campion la săritura în lungime.

– Abia ai venit și te-au și căutat prietenii. De ce zici că ești singur? Ți-am auzit soneria de la ușă.

Bărbatul a râs, s-a rezemat cu spatele de balustradă și, așa a putut s-o privească în voie.

-Prieteni, zici? Așa prieteni să fie la alții. Erau de la poliție. Trebuie să stau două săptămâni în carantină la domiciliu, vin, cum se zice,  dintr-o zonă roșie. Mișto asta cu zona roșie, înseamnă că în România, unde sunt mai puțini morți, situația e roz. Polițiștii au venit să mă verifice, dacă sunt unde-am zis. Dar n-o să te mai deranjeze cu țârâitul la ușă.

-Te pomenești că nu te mai caută, te-au crezut pe cuvânt.

-Unde ai văzut polițiști să te creadă? Dar n-or să mai urce. Mă sună la telefon de jos și eu doar scot capul pe balcon. Ca la apelul de seară. Cică suntem vreo șapte în tot blocul, de-ăștia în carantină, n-or să urce pentru fiecare. Auzi, șapte! Puteam să punem de-o echipă de handbal, îți dai seama, ajungeam campioni, cine are curaj să se-nghesuie cu noi la semicerc?

-Poate alți șapte ca voi, de la blocul vecin. S-or mai găsi, se zice că sunteți cam un milion care v-ați întors din străinătate.

-Stai tu puțin și-o să vezi câți pleacă înapoi.

Ea s-a ridicat, împingând ușa apartamentului.

-Vezi, s-a amărât el, ți-e frică și ție de mine. M-am întors acasă și parcă n-am ajuns nicăieri.

Ea a dat din umeri și s-a făcut nevăzută. Avea dreptate fata, și-a spus în sinea lui. Treaba lui că se întorsese. La urma urmei, nu-l chemase nimeni înapoi.

X

N-a simțit-o când s-a așezat, a tresărit abia când a auzit sunetul balansoarului în răstimpuri egale, lemnul uscat și încheieturile obosite.

-Hei! a strigat bucuros. Te-am tot așteptat să vii. Pe urmă am auzit pianul și eu m-am gândit că o să ieși când se termină melodia. Frumoasă, dar cam tristă, n-am mai auzit-o niciodată.

-E prima nocturnă de Chopin. Dar n-are importanță a câta e, toate sunt la fel, te predispun la visare.

-Păi, dacă te fac să visezi, n-ar trebui să fie triste. Eu, cu ochii deschiși, visez lucruri frumoase și zic c-or să se împlinească.

-Melodia asta e despre vise care nu se împlinesc.

Bărbatul a rămas pe gânduri câteva clipe, să vadă dacă a înțeles bine.

-Dacă aș avea talent, cum ar fi să fiu scriitor, aș scrie numai despre lucruri frumoase. Nu e destul că viața e așa cum e?

-Poveștile care se termină bine, ori ajung prea repede la capăt și sfârșitul nu-i corect, ori nu sunt adevărate.

-Păi, tocmai, a încuviințat el, deși, dacă l-ar fi întrebat, n-ar fi știut ce-a vrut să zică cu asta.

Cum scaunul de răchită de pe balconul lui era prea scund, îl schimbase cu un taburet înalt și acum stătea cocoțat ca la bar, cu coatele rezemate de balustradă. Așa că nu mai trebuia să se ridice ca s-o vadă mai bine, era destul să întoarcă capul.

-Mie îmi zice Costi. Adică mă cheamă Constantin, dar lumea îmi zice Costi. Bine că nu mi-au zis Costică.

-Ce-ai cu Costică? Mie mi se pare simpatic.

-Păi, tocmai. Parc-ai zice, hai, frate, la o bere! Pe tine cum te cheamă?

Balansoarul s-a oprit, ca și cum i se propusese o alegere.

-Svetlana.

-Svetlana, a repetat el, de parcă primise ceva în schimb. N-am cunoscut nicio fată cu numele ăsta. Nu c-aș fi cunoscut eu cine știe câte fete, dar de numele ăsta, Svetlana, n-am auzit. E românesc?

-Bunica e rusoaică.

– Rusoaică… adică din Rusia?

– Din Arhanghelsk.

– Unde vine asta?

– În nord, la Marea Albă.

– De ce-i zice așa? E o mare de zăpadă?

– E multă zăpadă acolo, a spus ea, vorbind, parcă, din amintiri. E așa de frig, că oamenii umblă cu o blăniță în buzunar. Și când vezi că unuia i s-a albit nasul, înseamnă c-a degerat, îl oprești și-i zici, el scoate blănița și-și freacă nasul până i se înroșește.

– Păi nu-și dă seama și singur că i-a înghețat nasul?

– Nu, că atunci când degeră, nu-l mai simte. Sau, din contră, simte ca un fel de fierbințeală.

– Ce tare! s-a minunat el. Cu cât ți-e mai cald, cu atât înseamnă că ți-e mai frig. Și cum a ajuns bunicul tău acolo?

– S-au cunoscut la facultate, la Sankt Petersburg, pe vremea aia îi zicea Leningrad. Bunica era foarte frumoasă, e frumoasă și-acuma.

Bărbatul a încuviințat, sugerând că Svetlana era o dovadă grăitoare.

• Și tu ai fost vreodată acolo, la Marea Albă? Ai văzut-o?
• Am văzut toate mările de pe pământ.

A spus-o foarte sigură de ea. Bărbatul a bătut din palme, entuziasmat:

• Nu, pe bune!

– Dacă nu mă crezi, pune-mă la încercare. Întreabă-mă de o mare și-ți povestesc  cum arată valurile și țărmurile, cât de adâncă e și care sunt stelele care se oglindesc în ea.

-Marea Neagră, a spus Costi, pe negândite.

Svetlana a clătinat din cap, dezamăgită.

-E prea aproape, o știe toată lumea. Nu se pune.

Costi s-a gândit câteva clipe.

– Mediterana?

– Nici asta nu se pune, e prea cunoscută. Zi-mi de una mai puțin cunoscută.

– Una mai puțin cunoscută nu știu. Spune-mi tu.

– Marea Tasmaniei.

– Marea Tasmaniei, a repetat el, încercând câteva clipe să și-o imagineze. Unde vine asta?

– La capătul celălalt al lumii.

– Și de ce e marea asta deosebită? Vreau să zic, cum sunt stelele de deasupra ei? Nu e la fel ca Marea Neagră?

– Fiecare mare e altfel. Și stelele sunt altfel. În Marea Tasmaniei, de exemplu, se oglindește Crucea Sudului, care la Marea Neagră nu e.  Arată chiar ca o cruce care luminează, cum ar fi dacă ai pune câte un bec pe fiecare dintre brațele ei.

– Ca pe Caraiman, a spus Costi, privind spre cer. Și apoi, întorcându-se spre ea: Svetlana ce înseamnă? E așa, un nume sau înseamnă ceva, cum ar fi Luminița sau Margareta?

Ea a zâmbit. Costi i-a privit pierdut șiragul de dinți albi, care în lumina slabă a înserării păreau sidefii.

-Svetlana, a explicat ea, înseamnă pe rusește lumină sfântă. Dar uite că eu nu m-am gândit, poate să fie și Luminița.

– Și cum te alintă? Cum e, adică, la mine Costi de la Constantin.

– Nu se alintă. Svetlana, așa îmi zic toți. E alintat gata.

– Mie mi-ar fi plăcut să te cheme Elena.

– De ce?

– Așa, Constantin și Elena, ca pe Sfinții Împărați.

– Poți să-mi zici Elena, dacă vrei. Numai că treaba ta, dacă o să mă strigi așa, n-o să țin minte să-ți răspund.

– Nu, lasă, așa-ți zice, așa să rămână. Mie îmi place cum ești.

Svetlana și-a reluat balansul, iar Costi și-a mușcat buzele de ce spusese și cuvintele alunecaseră iarăși în gol. Și-a ridicat telefonul mobil:

-Uite, îl port cu mine peste tot. Mă gândesc să nu sune ăia de la poliție și dacă nu răspund, te pomenești că iar mă trezesc cu ei la ușă.

-Unde peste tot, că nu poți să mergi nicăieri, nici măcar cu declarație, trebuie să stai în casă!

-Păi acolo, în casă. Lângă pat, când dorm, în baie, când mă spăl, aicea, cu tine, în balcon. Dau televizorul la mic, de frică dacă nu-l aud. O să mi-l atârn de gât, ca talanga oilor.

– Nu mai e mult și scăpăm, a socotit ea.

– Așa zic și eu. Dacă e, cum se zvonește, că pe cinșpe mai se termină cu statul în casă, e numai bine. Atunci se termină și carantina mea. Te pomenești că au zis la ăștia prin bloc că, dacă mă vede careva pe scară sau pe trotuar, să mă pârască. Am vorbit pe Messenger cu unii care mi-au zis c-au pățit-o. Stăm în vizuină ca viezurele de frica vulpii.

– Dacă așa e legea, a spus Svetlana, stăm, ce să facem. Facem comenzi, da,  pe on-line și ne uităm la televizor. Noroc cu internetul, altfel nu știu ce-ar fi fost.

– Ar fi fost mai bine. Nu știam nici noi de ei, nici ei de noi. Știam numai noi de noi.

– Tot nu ți-a trecut supărarea, a râs ea.

– Acuma parcă mi-a mai trecut. Când stau așa și vorbesc cu tine, parcă nici n-aș vrea să treacă molima.

Fata s-a ridicat și a tras adânc aer în piept. Costi a avut impresia că se pregătește să-și ia zborul.

-Când o să-ți aduci aminte, a spus ea, împingând ușa apartamentului, nici n-o să crezi c-a fost.

– Ba da, o să-mi aduc amine de melodia aia. Lasă, te rog, deschisă ușa de la balcon, mi-ar plăcea s-o mai ascult.

– Cred că se aude și din casă. În blocul ăsta, numai dacă vorbești în șoaptă nu se aude.

Asta era adevărat. Costi i-ar fi șoptit câte ceva, dar șoaptele, nici măcar de la un balcon la altul, nu se auzeau.