COSTEL STANCU
10 POEZII DIN ANTOLOGIA ”OCHIUL DIN PALMĂ”
(Editura MIRADOR, 2020)
*
așa cum stau mâna mea nu ridică obiectele ci le năruie
un joc princiar cu moartea
frica eului conștient de sine o simt
resemnarea de a trăi legat de umbră
ca un sclav de durerea lumii
ce trist când descoperi că
tocmai omul își lipsește sieși pentru a fi desăvârșit
o nemișcare ciudată
s-a liniștit marea parcă deasupra ei s-ar pieptăna o femeie
sângele și un ochi de pește în crucea vântului
atât îmi mai amintesc
*
moartea un dans cerebral un greier
în osuarul liniștit al memoriei
presimt
ne-sfâr-și-rea
acest ochi mărindu-se pe măsură ce mă îndepărtez de el
mă simt o piatră legată de gâtul foetusului
și tot mai lung e timpul
măsurat
în sens invers
curgerii sale
îți amintești cum cele două fețe ale măștii
una celeilalte au încercat să te vândă?
(întreabă dominic fericit că s-a arătat luna)
arta? o floare în fereastra sinucigașului
*
se mișcă pe ușă punctul mare și alb de var
ce pierzi când te naști?
poate ultimul vis de nenăscut
căruia îi sare muzica din urechi
o scară coboară din cer
între treptele ei se deschid ferestre
prin toate deodată scoți capul și strigi:
libertatea e o ureche smulsă celuilalt!
ești singur și speriat sufletul tău
se maimuțărește la geam
(aplauze) și
se aud cum plescăie pe apă
picioarele de lebădă ale morții
atât.
*
înțelegi tu deznădejdea
celui ce se are doar pe sine?
-o mână cu un singur deget
încercând să apuce sfera-
zadarnic vii femeie cu coapsa ca o vioară
pe care cânt cu părul meu despletit
eu nu te mai pot iubi deschide fereastra
trebuie să fie cineva și pe celălalt mal
altfel cine ar mișca lumea când dorm?
*
Mă priveai nevinovată.
O greșeală de ortografie pe albul cearceafului.
În grădină se stingeau, cu uimire, licuricii.
Nicio inimă nu e vie până când
nu îi ștergi conturul, îți spuneam.
Tu tăceai. Așteptam unul lângă celălalt
-două bucăți de cremene cu care
Dumnezeu întârzia să aprindă focul.
*
vine o pasăre la mine să își amaneteze inelul de pe picior
nu știe că eu trăiesc scuturând clopoței într-o lume a surzilor
că rostogolesc oul singurătății până se face pătrat
ea e veselă cip-cirip cip-cirip cip-cirip
la plecare îmi lasă un găinaț pe încuietoarea inimii
o doamne e primăvară voi ce mai scrieți am auzit
că fiecare culege ciuperca otrăvitoare a sinelui
și o păstrează pentru celălalt oare mă voi obișnui
vreodată cu gândul că înainte de a muri o să văd
un copac încărcat cu toate păsările
după care am tras cu praștia
*
Când mi se face dor de mine,
Celălalt,
dezleg câinele.
El mă miroase,
dar nu pleacă să mă caute.
Zadarnic îl momesc
cu cele nouă vieți ale pisicii,
cu vânătoarea de rațe sălbatice,
cu nunți imperiale de câini.
El stă în fața mea
și începe să îmi sape în piept.
Adânc, tot mai adânc,
e îngropat osul Celuilalt.
*
Poezia e felul meu de a mă preface fericit
când găsesc în palmă o pungă cu arginți
-dovada că am fost vândut mie însumi.
O aripă șterge fereastra, lăsând să se vadă
inima de ciocolată albă a întunericului.
Mâna mamei îmi strecoară în buzunar
un ceas potrivit la ora când mă voi naște,
apoi dispare pentru totdeauna. Poezia e
mai nevinovată decât piatra de la gâtul înecatului,
mai misterioasă decât tăcerea peștișorului de aur
care s-ar fi putut salva, dar nu a făcut-o.
M-am întrebat mereu dacă atunci când scrii
trăiești iluzia Celuilalt. Nu știu. Știu doar că,
într-o zi, mingea din cârpe a copilăriei a sărit
în cer și nu a mai căzut niciodată.
*
Îmi spui că nu mă iubești. E ca și
cum Dumnezeu ar despărți, pentru
totdeauna, apa de pești. Nu lași loc
de tocmeală. Încerc să îți scriu,
mă înțep în degete, dar nu curge
niciun strop de cerneală. Sunt trist și
aș vrea să mor. Când mor, tu acoperi
gura peșterii cu o oglindă întoarsă cu fața
înspre interior. În ea îmi revăd viața,
imagine după imagine, ca într-un
carusel. Oglinzile, ah, oglinzile!
Aziluri pentru ochii în care
nu mai privește nimeni, defel!
*
văd sângele tău
cățărându-se într-un pom
și îi strig să coboare
-el îmi aruncă o cireașă amară.
scriu
Dumnezeu mișcă indigoul de sub cuvânt
