NICOLAE IONESCU – CELE MAI FRUMOASE POEZII
RECITIND CĂRȚILE DE ISTORIE
Recitind vechile cărţi de Istorie,
Aud doar voci
Rugându-se în deşert
Ca necuprinsa Mare să nu şteargă
Urmele adânci ale răufăcătorilor,
Iar bocete în noapte
Răsună la tot pasul,
De crimele nepedepsite…
Recitind vechile cărţi de Istorie,
De sub fiecare piatră,
De sub fiecare fir de nisip,
Curge sângele Inocenţilor,
Făcând merii să înflorească
Atât de viu
În fiecare primăvară…
Recitind vechile cărţi de Istorie,
Se trântesc cu vuiet
Şi cu șapte lacăte se ferecă
Oricare uşă spre cer,
Lăsând în urmă doar praful,
De pe filele scrise
Cu lacrimi…
NOSTALGIA SĂRBĂTORILOR DIN COPILĂRIE
Se întâmplă să existe undeva,
Ca un sâmbure unic din care toate răsar,
O clipă în care totul trebuie dărâmat…
Se întâmplă ca acel chip ascuns în piatră
Să-l sfărâmi iar şi iar…
Se întâmplă să nu existe mântuire
Decât pe malul celălalt,
Mai abrupt, mai rece, mai întunecat…
Se întâmplă ca frumuseţea să nu însemne
Desăvârşire, ci căutarea neîntreruptă
A acelor momente tăgăduite şi ucise
Spre a fi din nou reînviate…
Se întâmplă o despărţire a apelor de celelalte ape,
A zorilor de alţi zori,
A luminii de altă lumină,
Înapoi în ieri, până la plăsele,
Spre copilul care ai fost,
Spre desăvârşita nedesăvârşire.
CELE MAI FRUMOASE POEZII
Marianei
De când zâmbetul tău
Un singur anotimp mi-a dăruit –
Anotimpul Iubirii –
Ţi-am scris câteva zeci de poeme,
Mici zurgălăi de rouă,
Fire de iarbă gâdilând talpa cerului…
Dar cele mai frumoase poezii
Sunt cele pe care nu le-am scris niciodată,
Acelea trăite alături de tine,
Zile şi nopţi,
În care nu îşi aveau rostul cuvintele…
Cele mai frumoase poezii
Sunt cele pe care
Le-am tăcut împreună !
O ALTĂ FAȚĂ
Şi plânsul parfumat al ierbii de sub coasă,
Şi umbra dansatorului ce zgârie parchetul gândului
Într-un dans de neoprit,
Şi picăturile grele ale sângelui scurs în nisipul flămând,
Cernut din munţi de cretă, topită de îmbrăţişarea ploii,
Precum strugurii striviţi de paşii bacantelor,
Pe tâmpla câmpiei ce se întinde somnoroasă
Până la oasele stelelor,
Toate îmi spun că degeaba
Zorii par alţii,
Mereu sunt aceiaşi…
Doar drumul rămâne drept,
Acest fir subţire spre care ne întoarcem,
Sperând cu disperarea copilei cu aparat dentar
Şi coşuri pe nas,
Că oglinda Veşniciei ne va arăta mâine
O altă faţă…
DE UNDE ATÂTA TOAMNĂ
Marianei
De unde atâta Toamnă
Ce troienește peste zare
Sfărâmate biserici de lumină,
În lunga ei trenă de lacrimi
Și pe sub ascuțitele aripi ale Tristeții risipite
Prin viile însângerate ?
Castele de iluzii se prăbușesc iar și iar,
Cu zgomot mare și absurd,
Pe o lamă de lună,
Călită de brumă…
Trupul tău se așează prin pădurile brațelor mele
Precum un colț de stea
Pe fruntea apelor…
Te acopăr cu Inima
Ca să te apăr de Siberiile cotropitoare,
Iar din părul tău fac strune
Și din noi
Țărmuri și Mare…
Poate veni Toamna, de-acum,
Deși rămâne, totuși,
O lungă depărtare
Până la nuferi, până la Soare…
COTIDIAN
În fiecare dimineață ne trezim
Răstigniți între limbile de ceas…
Ne scuturăm de sub pleoape tencuiala
Îngerilor uscați peste noapte
Și repetăm la nesfârșit inventarul părinților și bunicilor,
Aliniați frumos în inima noastră
Ca într-o strană de lumină…
Umplem cu lapte călduț castronul
Pentru puii de pisică ai pierdutelor iluzii
Ce miaună sfios prin colțuri…
Suportăm cu resemnare vaccinul usturător
Din privirile nerăbdătoare și ironice
Ale urmașilor,
Punem tava cu jar îmbietor în fața
Calului nostru de lemn,
Și ne lustruim, iar și iar,
Vechea armură și armele, mușcate adânc de rugină,
Deși știm cu toții foarte bine că întotdeauna
Morile de vânt
Ies învingătoare…
HABAR NU AM…
Lăsați să cadă Singurătatea
Precum o grea cortină de scrum
Peste genele câmpiei,
Până când pe Dumnezeu încep să-L usture ochii
Și plânge cu stoluri de vrăbii
Peste lanurile de floarea-soarelui ce râd tâmp,
Sticlindu-și în toate părțile
Dinții lor negri, de lapte…
Lăsați să cadă Singurătatea
Precum o diafană, străvezie și otrăvită aripă de fluture,
Până ce aspre buruieni cresc năvalnic
De sus în jos,
Apăsându-ne tâmpla
Spre adâncul pământului…
Lăsați Singurătatea în pace,
Zic vouă,
Până ce de-acum
Nu mai înțeleg nimic…
Deși mi s-au înmulțit morții-n cimitire,
Habar nu am de unde vin
Viața și Moartea…
IMPOSIBILA ÎNTOARCERE
Dimineața se întinde, căscând alene,
Sub așternuturile orașului tolănit lângă râu…
Spre sud, câmpurilor nepieptănate de rouă
Le miroase gura a iarbă și grâu…
Dincolo de nepăsarea Luminii de sus,
Îngerii stau la taifas și cafele…
Își scutură plopii cu sârg și fiori
Mantia murdară de vise și stele…
Încep încă o zi ca pe-un pepene copt,
Cu dulcele must curgându-mi pe barbă…
Deși aș dori să fiu tânăr și prost,
S-adorm fericit lângă firul de nalbă…
M-apasă în sus rutina de cer,
Deși mi-este viața un joc de mărgele…
Și-ncepe departe, după crângul de roșii măceși
Ce zarea o bate cu rugi și nuiele…
Și-aș vrea să mă-ntorc, să trăiesc ce-am trăit,
Ca un fluture-n zbor visând la gogoașă,
La clipa în care, copil, pe un zid,
Desenam cu o cretă, o viață uriașă…
CUM VA FI CLIPA…
Marianei
Va fi întru totul clipa ca aceasta care – iată –
Trece,
Șoricel firav și fricos,
Frunză spulberată pe care am adăpostit-o cândva
Pe tâmplă,
Precum un copac fără de ramuri și rădăcini,
Doar trunchi de lumină și sevă de stea ?
Va fi întocmai jarul
Ca acela care s-a stins, fluierând,
Mierlă prin iarnă în viile pustii ?
Va fi același drumul către tine,
Atât de greu de găsit
Sub ghemul fericirii, purtat prin colb și pustiu,
De pisici de pripas și de câini costelivi ?
Sau va fi întocmai nesfârșitei poteci a lacrimii
Din geană pe obraz,
Prin eterna urcare a Golgotei,
Avid de sărutul cuielor nemuritoare ?
Nu știu dacă va fi întocmai clipa,
Dar tot albastrul din fântânile spre care
O să mă înclin de azi înainte,
Însetat de neuitare,
Va avea – cu siguranță –
Chipul tău…
VIS PICTAT
Așa cum sămânța dezghiocată a Lunii
Își târăște moale picioarele încălțate cu ciorapi de lână
Prin tăioasele cioburi ale oglinzilor sparte de genele Singurătății
Înroșind odăile prăfuite ale zilelor,
Sub fiecare fir de iarbă crește o ureche
Plină de obositele șoapte ale strămoșilor,
O pâlnie spre Cer,
Prin care coboară precum șiruri nesfârșite de negre furnici
Dorințe neîmplinite și însetate,
Buze arse de vânt, lacrimi și câteva uși și ferestre
Oarbe și ferecate cu neatinse izvoare de sărutări postume…
Când m-am născut, mama a visat ceva.
Un vis pe care eu l-am uitat de nenumărate ori,
Dar pe care cred că o să-l pictez într-o zi,
Pe aripa aceea de colb și lumină,
Care se numește, stupid și banal,
Viața mea întreagă…