NICOLAE IONESCU – CELE MAI FRUMOASE POEZII


RECITIND CĂRȚILE DE ISTORIE

Recitind vechile cărţi de Istorie,

Aud doar voci

Rugându-se în deşert

Ca necuprinsa Mare să nu şteargă

Urmele adânci ale răufăcătorilor,

Iar bocete în noapte

Răsună la tot pasul,

De crimele nepedepsite…

Recitind vechile cărţi de Istorie,

De sub fiecare piatră,

De sub fiecare fir de nisip,

Curge sângele Inocenţilor,

Făcând merii să înflorească

 Atât de viu

În fiecare primăvară…

Recitind vechile cărţi de Istorie,

Se trântesc cu vuiet

Şi cu șapte lacăte se ferecă

Oricare uşă spre cer,

Lăsând în urmă doar praful,

De pe filele scrise

Cu lacrimi…

 

NOSTALGIA SĂRBĂTORILOR DIN COPILĂRIE

Se întâmplă să existe undeva,

Ca un sâmbure unic din care toate răsar,

O clipă în care totul trebuie dărâmat…

Se întâmplă ca acel chip ascuns în piatră

Să-l sfărâmi iar şi iar…

Se întâmplă să nu existe mântuire

Decât pe malul celălalt,

Mai abrupt, mai rece, mai întunecat…

Se întâmplă ca frumuseţea să nu însemne

Desăvârşire, ci căutarea neîntreruptă

A acelor momente tăgăduite şi ucise

Spre a fi din nou reînviate…

Se întâmplă o despărţire a apelor de celelalte ape,

A zorilor de alţi zori,

A luminii de altă lumină,

Înapoi în ieri, până la plăsele,

Spre copilul care ai fost,

Spre desăvârşita nedesăvârşire.

 

CELE MAI FRUMOASE POEZII

                                                            Marianei

De când zâmbetul tău

Un singur anotimp mi-a dăruit –

Anotimpul Iubirii –

Ţi-am scris câteva zeci de poeme,

Mici zurgălăi de rouă,

Fire de iarbă gâdilând talpa cerului…

Dar cele mai frumoase poezii

Sunt cele pe care nu le-am scris niciodată,

Acelea trăite alături de tine,

Zile şi nopţi,

În care nu îşi aveau rostul cuvintele…

 

Cele mai frumoase poezii

Sunt cele pe care

Le-am tăcut împreună !

 

O ALTĂ FAȚĂ

 Şi plânsul parfumat al ierbii de sub coasă,

Şi umbra dansatorului ce zgârie parchetul gândului

Într-un dans de neoprit,

Şi picăturile grele ale sângelui scurs în nisipul flămând,

Cernut din munţi de cretă, topită de îmbrăţişarea ploii,

Precum strugurii striviţi de paşii bacantelor,

Pe tâmpla câmpiei ce se întinde somnoroasă

Până la oasele stelelor,

Toate îmi spun că degeaba

Zorii par alţii,

Mereu sunt aceiaşi…

Doar drumul rămâne drept,

Acest fir subţire spre care ne întoarcem,

Sperând cu disperarea copilei cu aparat dentar

Şi coşuri pe nas,

Că oglinda Veşniciei ne va arăta mâine

O altă faţă…

 

DE UNDE ATÂTA TOAMNĂ

                                                   Marianei

De unde atâta Toamnă

Ce troienește peste zare

Sfărâmate biserici de lumină,

În lunga ei trenă de lacrimi

Și pe sub ascuțitele aripi ale Tristeții risipite

Prin viile însângerate ?

Castele de iluzii se prăbușesc iar și iar,

Cu zgomot mare și absurd,

Pe o lamă de lună,

Călită de brumă…

Trupul tău se așează prin pădurile brațelor mele

Precum un colț de stea

Pe fruntea apelor…

Te acopăr cu Inima

Ca să te apăr de Siberiile cotropitoare,

Iar din părul tău fac strune

Și din noi

Țărmuri și Mare…

Poate veni Toamna, de-acum,

Deși rămâne, totuși,

O lungă depărtare

Până la nuferi, până la Soare…

 

COTIDIAN

În fiecare dimineață ne trezim

Răstigniți între limbile de ceas…

Ne scuturăm de sub pleoape tencuiala

Îngerilor uscați peste noapte

Și repetăm la nesfârșit inventarul părinților și bunicilor,

Aliniați frumos în inima noastră

Ca într-o strană de lumină…

Umplem cu lapte călduț castronul

Pentru puii de pisică ai pierdutelor iluzii

Ce miaună sfios prin colțuri…

Suportăm cu resemnare vaccinul usturător

Din privirile nerăbdătoare și ironice

Ale urmașilor,

Punem tava cu jar îmbietor în fața

Calului nostru de lemn,

Și ne lustruim, iar și iar,

Vechea armură și armele, mușcate adânc de rugină,

Deși știm cu toții foarte bine că întotdeauna

Morile de  vânt

Ies învingătoare…

 

HABAR  NU AM…

Lăsați să cadă Singurătatea

Precum o grea cortină de scrum

Peste genele câmpiei,

Până când pe Dumnezeu încep să-L usture ochii

Și plânge cu stoluri de vrăbii

Peste lanurile de floarea-soarelui ce râd tâmp,

Sticlindu-și în toate părțile

Dinții lor negri, de lapte…

 

Lăsați să cadă Singurătatea

Precum o diafană, străvezie și otrăvită aripă de fluture,

Până ce aspre buruieni cresc năvalnic

De sus în jos,

Apăsându-ne tâmpla

Spre adâncul pământului…

 

Lăsați Singurătatea în pace,

Zic vouă,

Până ce de-acum

Nu mai înțeleg nimic…

Deși mi s-au înmulțit morții-n cimitire,

Habar nu am de unde vin

Viața și Moartea…

 

 IMPOSIBILA ÎNTOARCERE

Dimineața se întinde, căscând alene,

Sub așternuturile orașului tolănit lângă râu…

Spre sud, câmpurilor nepieptănate de rouă

Le miroase gura a iarbă și grâu…

 

Dincolo de nepăsarea Luminii de sus,

Îngerii stau la taifas și cafele…

Își scutură plopii cu sârg și fiori

Mantia murdară de vise și stele…

 

Încep încă o zi ca pe-un pepene copt,

Cu dulcele must curgându-mi pe barbă…

Deși aș dori să fiu tânăr și prost,

S-adorm fericit lângă firul de nalbă…

 

M-apasă în sus rutina de cer,

Deși mi-este viața un joc de mărgele…

Și-ncepe departe, după crângul de roșii măceși

Ce zarea o bate cu rugi și nuiele…

 

Și-aș vrea să mă-ntorc, să trăiesc ce-am trăit,

Ca un fluture-n zbor visând la gogoașă,

La clipa în care, copil, pe un zid,

Desenam cu o cretă, o viață uriașă…

 

CUM VA FI CLIPA…

                                       Marianei

Va fi întru totul clipa ca aceasta care – iată –

Trece,

Șoricel firav și fricos,

Frunză spulberată pe care am adăpostit-o cândva

Pe tâmplă,

Precum un copac fără de ramuri și rădăcini,

Doar trunchi de lumină și sevă de stea ?

Va fi întocmai jarul

Ca acela care s-a stins, fluierând,

Mierlă prin iarnă în viile pustii ?

Va fi același drumul către tine,

Atât de greu de găsit

Sub ghemul fericirii, purtat prin colb și pustiu,

De pisici de pripas și de câini costelivi ?

Sau va fi întocmai nesfârșitei poteci a lacrimii

Din geană pe obraz,

Prin eterna urcare a Golgotei,

Avid de sărutul cuielor nemuritoare ?

Nu știu dacă va fi întocmai clipa,

Dar tot albastrul din fântânile spre care

O să mă înclin de azi înainte,

Însetat de neuitare,

Va avea – cu siguranță –

Chipul tău…

 

VIS PICTAT

Așa cum sămânța dezghiocată a Lunii

Își târăște moale picioarele încălțate cu ciorapi de lână

Prin tăioasele cioburi ale oglinzilor sparte de genele Singurătății

Înroșind odăile prăfuite ale zilelor,

Sub fiecare fir de iarbă crește o ureche

Plină de obositele șoapte ale strămoșilor,

O pâlnie spre Cer,

Prin care coboară precum șiruri nesfârșite de negre furnici

Dorințe neîmplinite și însetate,

Buze arse de vânt, lacrimi și câteva uși și ferestre

Oarbe și ferecate cu neatinse izvoare de sărutări postume…

 

Când m-am născut, mama a visat ceva.

Un vis pe care eu l-am uitat de nenumărate ori,

Dar pe care cred că o să-l pictez într-o zi,

Pe aripa aceea de colb și lumină,

Care se numește, stupid și banal,

Viața mea întreagă…

 

Articol adăugat în 30 iulie 2020

Mai poţi citi şi…