VÂRSTA DE MIJLOC ÎN LUMINĂ JUNGIANĂ
Aflat la mijlocul vieții sau chiar puțin dincolo de el, Silviu Dragomir, unul dintre fondatorii editurii Trei, profilată – cum se știe – pe cărți de psihanaliză, psihologie și filosofie, debutează cu un volum intitulat chiar așa: Mijlocul vieții. Între echilibru și dezechilibru (Ed. Trei, București, 2023). Este cartea unui psihoterapeut și psihanalist jungian, format la C. G. Jung Institut din Zürich, unde a ajuns, după cum mărturisește, nu doar în scopul formării profesionale, ci și din nevoia de a traversa criza de la mijlocul vieții, ce risca să-l conducă la stagnare psihică și spirituală. De altfel, după cum îi revelează un vis, la mijlocul vieții, când lucrurile de care eram atașați încep să-și piardă atracția și strălucirea, se poate întâmpla nu doar stagnarea, ci și regresia ale cărei manifestări merg de la anxietate și depresie până la psihoze; sau, dimpotrivă, criza poate fi o șansă de salvare a sufletului prin transformarea interioară și continuarea dezvoltării. Psihologia analitică jungiană are drept scop să ofere îndrumare pentru această a treia cale, benefică.
După cum se știe, Jung a lucrat o perioadă împreună cu Freud, apoi s-a despărțit de el, descoperind inconștientul colectiv, diferit de cel personal, freudian. Dacă cel de-al doilea avea în centru faimosul complex Oedip, constituit în jurul vârstei de 3-5 ani, primul, inconștientul colectiv, este structurat de arhetipuri, înțelese ca niște motive fundamentale ale experiențelor speciei umane. Mitologia, dar și operele literare străvechi, precum tragediile grecești, și chiar unele mai recente, abundă în situații și teme arhetipale, la fel cum se întâmplă și în multe dintre visele celor aflați la mijlocul vieții. Spre deosebire de Freud care, așa cum remarcă precis și profund Silviu Dragomir, “plasează centrul de greutate al formării psihicului în prima copilărie”, Jung – fără a nega importanța descoperirilor întemeietorului psihanalizei – acordă importanță mijlocului vieții. Așadar, pentru crizele acestei etape, Jung este analistul adecvat. De altfel, ne spune autorul, Freud nici nu credea în eficiența analizei după vârsta de 50 de ani. În schimb psihiatrul și psihanalistul elvețian susține că abia după 40 de ani omul poate și trebuie să se orienteze spre interior, pentru a realiza dezideratul socratic al cunoașterii de sine.
Mijlocul vieții. Între echilibru și dezechilibru – subtitul spune totul despre starea specifică acestei perioade – este deopotivă o relatare obiectivă cu privire la esența concepției lui Jung și o mărturisire personală atât a psihoterapeutului supus, cum este necesar, el însuși unei analize, cât mai ales a omului care a traversat o perioadă de criză, încercând să înțeleagă ce i se întâmplă. De altfel, consideră Silviu Dragomir, conceptul cel mai important la Jung, capabil să unifice diversele manifestări ale arhetipurilor, este sensul. El recunoaște că este posibil ca întâmplările prin care trecem sau cele care se petrec în lume să nu aibă niciun sens. Noi însă, înțelgându-le ca simboluri ale intențiilor venite din inconștient, le putem da un sens care conferă coerență și orientare vieților noastre.
La jumătatea vieții, cursul inexorabil spre moarte devine, oricât ne-am strădui să o ignorăm, o certitudine și de aici frecvența anxietăților, depresiilor sau a altor stări, unele mult mai grave. Le putem privi ca manifestări patologice generate de disfuncții ale creierului și trata cu medicamente – care de obicei ameliorează simptomele, neajungând la cauze – sau putem încerca să le descoperim semnificațiile care depășesc nivelul material, ținând de cel spiritual. Psihologia analitică, numită astfel de Jung, pentru a o deosebi de psihanaliza feudiană, are în comun cu aceasta din urmă faptul că se dorește o terapie prin spirit, opusă psihiatriei și psihologiilor care reduc psihicul și spiritul la manifestări cerebrale, fiind deci expresii ale mentalității materialist-tehniciste, astăzi cel puțin la fel de marcantă – cred eu, ca și în secolul al XIX-lea. Dimpotrivă, pentru Jung mai ales, spiritul nu coincide nici măcar cu conștiința, ci impregnează și inconștientul, nelocalizat într-o formațiune cerebrală. Arhetipurile jungiene sunt “spirit inconștient”, cum demonstrează, în Filosofia inconștientului, Vasile Dem. Zamfirescu, unul dintre profesorii și mentorii autorului, care scrie și Cuvântul-înainte, unde recomandă cartea pentru “claritatea și forța convingerii care o animă”. Într-adevăr, din scrisul lui Silviu Dragomir răzbat zelul și entuziasmul unui proaspăt convertit, iar confirmarea pe care o primește, interpretând inteligent opere culturale majore, precum Oedip rege de Sofocle sau Odiseea lui Homer, îi sporește și mai mult credința în forța explicativă a teoriilor lui Jung. Descoperirea corespondențelor și similitudinilor între experiențe ale sale sau ale clienților, vise, întâmplări stranii etc și diverse conținuturi mitologice sau literare este, de altfel, un aspect important al metodei terapeutice jungiene, numit amplificare. Un altul este capacitatea de a înțelege și decripta simbolurile cu care Silviu Dragomir ne asigură că se întâlnește la tot pasul în experiența analitică. Conform teoriei și practicii jungiene, arhetipurile inconștientului colectiv se manifestă prin simboluri, foarte rar direct, iar cel mai important, sinele, nu se manifestă decât simbolic. Prin intermediul acestora, ele (arhetipurile) pot fi integrate în conștiință, energia lor fiind înmagazinată în eu, sporindu-i puterea în confruntarea cu lumea exerioară și cu tenebrele interiorității. Echilibrul pe care-l vizează psihoterapia de tip jungian înseamnă tocmai găsirea unui raport adecvat între interior și exterior. Nu la îndepărtarea de lume îndeamnă Jung prin accentul pus pe interiorizare, ci la regăsirea ei neînstrăinantă, aș zice folosind un termen cu rezonanțe marxiste. Scopul principal, numit individuare, adică obținerea totalității psihice integrate prin restabilirea continuității pe axa eu – sine, “nu exclude lumea, ci o include” (Jung). Până acolo sunt însă multe etape, pe care Silviu Dragomir le trasează cu precizia conferită de experiența personală (analiza proprie și activitatea de analist), dublată de lecturi: există mai întâi confruntarea cu persona, masca pe care o arătăm celorlalți, apoi cu partea din noi pe care nu ne place s-o acceptăm și cu atât mai puțin să o arătăm, numită umbra și, la un nivel mai adânc, cu femininul sau masculinul (anima/animus) din inconștientul fiecăruia. Metaforele alchimice, foarte des folosite în carte, indică atingerea unui maxim, “aurul alchimic”, echivalent cu nemurirea. Evident că nu de nemurirea reală este vorba, ci de acceptarea morții prin dialogul, dătător de sens, cu ea; iar vârsta de mijloc, consideră Dragomir, este perioada cea mai propice purtării acestui dialog.
“Cine are un de ce pentru care să trăiască poate suporta aproape orice” spune undeva Nietzsche (am citat din memorie). Până la urmă, scopul psihologiei abisale jungiene (e numită și astfel) este – iar cartea aceasta nu lasă loc de îndoieli – eliberarea de o multitudine de inhibiții, frici, angoase, depresii, prin convertirea lor în experiențe semnificative. Și totuși viața își urmează cursul fără întoarcere spre moarte, banalitate cu care nu e ușor să ne împăcăm. Jung discută de “funcția transcendentă” care face legătura între conștient și inconștient, dar nu spune nimic despre posibilitatea unei realități transpsihice, trascendente în sens real, cu alte cuvinte despre existența lui Dumnezeu. Îi este atribuită afirmația, destul de ambiguă: “Eu nu cred, eu știu”. Problema pe care o discutam pe vremuri, la seminariile de psihanaliză ale profesorului Vasile Dem. Zamfirescu de la Facultatea de Filosofie din București, este dacă psihanaliza jungiană stimulează sau, dimpotrivă, îndepărtează de credința creștină în Dumnezeu. Sunt multe argumente și pro și contra, dar nu e ușor de decis. Consider, însă, că unui credincios o cunoaștere chiar și numai teoretică și parțială a operei lui Jung îi poate lumina multe aspect neclare ale credinței sale. După părerea mea, Freud, desi se declara ateu, era o natură profund religioasă, lucru vizibil în cărțile sale consacrate religiei, dacă nu cumva și în organizarea instituțională a psihanalizei. N-aș putea spune același lucru despre Jung, desi el s-a ocupat atât de mult de mitologii și religii. Oricum, chiar faptul că Silviu Dragomir nu-și pune deloc prolema transcendenței în sens ontologic mă face să mă întreb dacă până la urmă Jung nu a făcut altceva decât să readucă la viață trăiri și experiențe religioase în cei care nu (mai) cred. Nu vreau să pară, însă, că emit o judecată de valoare nici asupra lui Jung, una dintre cele mai remarcabile figuri intelectuale ale secolului XX, nici asupra autorului acestei cărți, cred eu necesară și revelatoare, cel puțin pentru cei din generația noastră.
LEONID DRAGOMIR
