DIALOGUL CA FORMĂ DE IUBIRE

Episcopul american Robert Barron ţine, în 2017, două conferinţe, la sediile Facebook şi Google din California, propunându-şi o prezentare a credinţei pentru oamenii inteligenţi. Se adresează, spune el, mai ales scepticilor şi celor care-L caută pe Dumnezeu, dar, bineînţeles, nu sunt excluşi nici credincioşii şi, cu atât mai puţin, cei consideraţi neinteligenţi. Dimpotrivă, consideră autorul cărţii ce reuneşte, sub titlul Când te pui cu religia (trad. de Tatiana Niculescu, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2021), cele două conferinţe, unul dintre efectele principale ale religiei fiind eliberarea minţii, deschiderea ei spre infinit. De ce anume trebuie eliberată inteligenţa şi cum se realizează aceasta va fi vorba în partea a doua a cărţii, prima fiind axată pe aflarea unui răspuns la întrebarea: cum se susţine o polemică pe teme religioase?
Se ştie câte pasiuni, dacă nu chiar patimi, ies la iveală când se abordează teme de credinţă religioasă şi cât de rar se realizează un dialog, nu monologuri paralele, între participanţi. Experienţele de pe Internet l-au determinat pe episcopul romano-catolic să se întrebe cu privire la condiţiile de posibilitate a unui dialog real, prin care ambii parteneri sau ambele tabere ar avea de câştigat. Acestea sunt, consideră el, în număr de cinci, fiind opusul unui număr echivalent de prejudecăţi inoculate de educaţia contemporană. Demontarea acestora nu este deloc uşoară, ele ţinând nu atât de mentalul colectiv, căci n-au profunzime, cât de opinia publică. Prima, temeiul celorlalte, se referă la presupusa opoziţie inductibilă dintre credinţă şi rațiune, cu alungarea credinţei în întunericul iraţionalului, ce poate şi chiar trebuie eliminat. În sprijinul ei vine scientismul, reducerea cunoaşterii la forma sa ştiinţifică, excluzând orice altceva. De aici, rezultă că adevărul nu poate fi găsit decât prin metodele ştiinţelor, iar pretenţiile de adevăr ale religiei nu au nici o bază reală, obiectivă şi, în consecinţă, ele trebuie să rămână în cadrul privat, subiectiv. În plus, postmodernismul elimină şi ideea de adevăr obiectiv, el fiind doar o funcţie a voinţei subiective, fiecare având dreptul să considere adevărat ceea ce doreşte. Evident că, într-un climat relativist-subiectivist de felul acesta, dispar atât o lume de valori comune, cât şi necesitatea de a asculta punctul de vedere al celuilalt, dialogul devenind imposibil. Sfidând încă o dată prejudecățile referitoare la “întunecatul Ev Mediu”, Robert Barron îl propune pe Sfântul Thoma de Aquino, marele filosof şi teolog din secolul al XIII-lea, ca model de dezbatere a chestiunilor religioase. Printr-un scurt exemplu, referitor la structura formală a principalei sale opere, Summa Theologiae, ni se arată cum Thoma şi învăţământul medieval creau “spaţiul securizant” al căutării adevărului, prin acceptarea diversităţii opiniilor şi stimularea unor întrebări cât se poate de îndrăzneţe.
Într-un număr restrâns de pagini, evitând ariditatea jargoului filosofic sau teologic şi dovedind o bună cunoaştere a mentalităţilor şi problemelor lumii contemporane, autorul reuşeşte să ne ofere o perspectivă adecvată asupra raporturilor dintre credinţă şi raţiune, libertate şi toleranţă, realizările ştiinţei şi tehnologiei şi problema adevărului sau între respectul convingerilor celuilalt şi consecvenţa cu propria credinţă. El încearcă să-i convingă pe tinerii informaticieni de la cele două mari companii americane şi, de asemenea, pe noii cititorii că răul pe care-l face noul ateism (lipsit, după unii autori, de anvergura celui vechi) este de a bloca tendinţa naturală a minţii umane spre cercetarea celor de dincolo de orizontul lumii de aici. Argumentele în favoarea existenței lui Dumnezeu, ca şi voinţa de fericire exprimă, mai presus de orice critică ce li se poate aduce, nevoia omului de a-şi afla liniştea numai prin găsirea adevărului sau binelui absolut, asociată cu nemulţumirea faţă de orice soluţie surogat sau parțială, precum şi necesitatea transcenderii lumii acesteia, contingente şi pieritoare. Materialismul, relativismul şi imperativul afirmării de sine, cele trei consecinţe ale negării lui Dumnezeu, mai mult sau mai puţin făţişe, caracterizează ceea ce se cheamă (termenul aparţine unui filosof, Charles Taylor) “sinele-tampon”, opac pentru orice lumină venită din transcendenţă şi uneori chiar şi de la lumea din afară. Condiţia esenţială, la care se pot reduce celelalte cinci, pentru realizarea unui dialog religios real, este chiar fisurarea acestui sine-tampon al dorinţelor posesive, plăcerilor şi setei de putere. Cartea se încheie cu o demonstraţie ce pune în joc atât silogismul, cât şi analogia faptului că dorul inimii noastre, fiind infinit, nu poate fi potolit decât de ceva infinit, deci de Dumnezeu. Şi cum Dumnezeu este iubire, adică golire de sine pentru a-l face pe celălalt să fie, aceasta ni se cere și nouă. Ne întâlnim iarăşi cu unul dintre multele paradoxuri ale creştinismului: împlinirea de sine trece prin renunţarea de sine. Dialogul real la care invită şi incită episcopul Robert Barron este o formă de iubire.
“Ne-ai făcut pentru Tine şi inimile noastre nu au odihnă până nu şi-o găsesc în Tine”, citează Barron din Confesiunile Sfântului Augustin. “Restul, comentează el, parafrazând un filosof al secolului XX, în viaţa psihologică şi spirituală este doar o notă de subsol la această propoziţie”.

LEONID DRAGOMIR