VALENTIN PREDESCU – POEZII

IUBIRE

Cine sunt eu cel ce încă mai sunt?…

Căldură simt doar pe pământ

de pe pământ și sub pământ

când cerul meu e iadul sfânt

mormântul meu lângă părinți

când braț la braț cu zeci de sfinți

voi liturghi în naos și pronaos

și săruta-voi os de os

c-am fost copil cuminte și-arătos.

Și-acum de nu mai sunt ce-am fost

țărâna doar și-ar mai avea vreun rost

din veac în veac să dea de știre

că moartea doar

e veșnica iubire.

SECUNDA

Peste un timp mă voi opri din mers…

vor cădea poemele vers cu vers

vor cădea și florile brusc lovite de-ofilire

nimeni nu va da de știre

cum pustiul își deplânge

tot amarul sângelui ce curge.

De atâta nemurire a uitării

o secundă se oprește-n calea disperării.

DEPARTE

Mai e, mai e până la moarte

nu te gândi să scapi ușor

de frumusețile amare toate

care te-mbracă precum vor.

O să mai dai de socoteală

de ce n-ai fost ferice și ador

de ce-ai ajuns doar o obială

în jocul strâmb al tuturor.

Mai e, mai e până departe

ai fost doar anonimul călător

nu mai visa la visele deșarte

până și câinele de tine se desparte.

BRAD BĂTRÂN

La adăpostul bradului bătrân

părinții mei se liniștesc

de parcă ard și clăile de fân

sub umbra ceasului ceresc

și clipele de-acum ce-mbătrânesc

și nu-și mai află adăpost

sunt veșnicii fără de rost

pe căile de neîntors.

O, brad bătrân, ce tânăr vei fi fost.