MARIA-ALEXANDRA ILIESCU Poeme participante la Concursul Național de Poezie ”Radu Cârneci”

Poezia Mariei Alexandra Iliescu seamănă, în egală măsură, cu timpul și cu timpurile. De la timp, a împrumutat strania concizie și delicata melancolie a curgerii lui în toate formele și sentimentele accesibile omenescului, o luciditate care, deși ar trebui să separe, aici, pe patul de frunze și flori al memoriei cuvintelor, apropie, mângâie, lasă sufletul să respire.

De la timpuri, s-a molipsit cu o libertate neliniștită a formulării, interioritatea se deschide, suntem acum pe o scenă, monologul o luminează ritmic, ea știe că e auzită, ascultată, se gândește că poate, la un moment dat, din sală se va ridica cineva și va continua, va ridica versul de unde l-a lăsat să cadă, astfel încât, fără să fi primit semne, fără să fi observat, poemul va deveni un cor de voci, în care vocea ei se va pierde, liniștită, împăcată că și-a împlinit misiunea.

DENISA POPESCU

MARIA-ALEXANDRA ILIESCU

Poeme premiate la Concursul Național de Poezie ”Radu Cârneci”

Poveste în doi

O să îmbătrânesc într-o zi,

Chiar dacă nu aș ști cum se face.

Nu o să mă mai găsești decât în povestea noastră.

Și o să afli atunci cum pașii în doi

(ce nu ne-au rănit, nu ne-au călcat),

Ca la finalul unui dans, se pot opri.

Doar numărătoarea lor continuă și, în urma noastră, alți pași

Bat la fel cadența, până își vor găsi ritmul.

Și noi am dansat pe alte urme, și noi îmbătrânim pe alte urme.

O să-ți treacă prin minte cum ai putea să mă cerți sau să mă iubești,

O să îmi treacă prin minte cum aș mai putea, în doar un colț de suflet,

Să îți țin de cald, de somn, de viață, de cuvânt.

O să îmbătrânesc într-o zi,

Chiar dacă nu aș ști cum se face.

Nu mi-am împrumutat viața și nu aș lua-o cu împrumut pe a nimănui.

Am făcut cuib din cuvântul care m-a privit prin tine, în fiecare dimineață

Și nu s-a speriat de întuneric, nu s-a ferit de lumină,

S-a zbătut atâta amar de vreme să nu îmi iasă din piept, bătrân.

Dar nu am ajuns departe. Nu ajungem prea departe.

Îl privesc când încă nu știu cum să îmbătrânesc,

Tot el, cuvântul, să îmi șoptească iertările și  fericirile

Care urmează dansului, care se scriu într-o poveste,

Care îngenunchează în semn de rugăciune.

Verde

Verde îmi curge, prin vene, timpul,

după ce a alungat tot sângele moștenit de la lume.

Nu ai avea cum să nu mă recunoști:

uită-te în jurul tău, în anotimpul deszăpezirilor târzii,

când la cafea, mai ai încă nevoie de căldură,

când între noi nu mai stă deschisă fereastra, să iasă fumul dimineții.

Verde îți curg prin vene, lăsându-ți moștenire timpul!

De ar fi primăvara femeie, aș numi-o mamă.

Știe cum să dea viață când în ea se adăpostește tot frigul,

Când nu îi e teamă de luptă și ține cu mâna, la sânul ei de flori, copiii.

Uite-mă în jurul tău, am șters toate culorile, sunt pictorul care folosește monocromia,

În liniștea tabloului, unde se dezice de mine tot ce m-a iubit altădată.

Azi să mă iubești altfel, să păstrezi caldă cafeaua, aprinsă țigara,

Să mângâi primăvara ce îmi crește copiii,

Îți vor fi moștenire.

Lor tot verde le trece, prin vene, timpul.

Neîntors

O să vină zile în care timpul nu se va mai uita la noi,

Pentru că i-am închis de prea multe ori ușa în față.

Și de prea multe ori i-am pus alarmă în dimineți

Ce ar fi trebuit păstrate, când soarele învățase

Cum să treacă dintr-un suflet în altul, fără opriri,

Fără avertismentul că s-ar putea să nu dureze,

Să cadă din ultimul suflet în care ușile nu mai existau.

O să vină zile în care ne vor strânge pereții, cu ale lor umbre revenite la nesfârșit,

Cu brațele împietrite în îmbrățișări.

De am mai putea îmbrățișa iar și iar oamenii ce stau lângă noi, în umbre!

O să vină zile în care semnele ni se vor arăta din spate, împingând din noi noaptea,

Din ochii noștri ce trec de la o ușă la alta, întunericul.

De nu ar mai prinde tocmai el, întunericul, culori în suflet!

O să vină zile în care o să credem în zadar ce nu am crezut,

Pentru că fiecărui om i se datorează o oră.

De nu am pierde atât de ușor ora, de nu ar trece atât de repede omul!

O să ne uităm seara în noi, ca la un vis, o să îl numim viață,

Visul-viață neîntors, dintr-o seară până într-o dimineață.

O să vină ziua când, eliberându-ne din timp,

Vor închide ușa după noi cei ce ne vor păstra în rugăciuni.

De am ști dinainte cât ne grăbește timpul, nu ne-am mai grăbi!

O să vină zile în care vom fi cuvântul neșters dintr-un suflet ce a stat la rând, în spate.

De ne-ar fi viața culoare în lumină,

Am ține ochii deschiși

Să treacă neîntrerupt soarele dintr-un suflet al nostru într-un alt suflet de-al nostru!

Oameni

Oameni care vin şi îi păstrăm.
Oameni care pleacă şi îi uităm.
Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mâine,
Oameni din noi, oameni din oameni.

Oameni în care ne ascundem sufletul,
Oameni de soare, de vânt, de ploaie,
Prin care trecem ca o întâmplare
Sau rămânem, statornici precum pământul.

Oameni de care fugim, născând furtuni,
Oameni de paie ce-i ardem în priviri.
Oameni cu care ne ţinem de mâini,
Oameni de aer, făcând din viaţă promisiuni.