CU TINE, ALĂTURI

Să trăiești vremuri complicate nu este neapărat un capăt de lume. Să trăiești vremuri complicate înseamnă, dacă ai discernământ, să înveți să te cunoști, pe de o parte, să înveți cum să te valorifici ca om, pe de altă parte.

Este ceea ce face scriitorul GEORGE BACIU, care a explodat, în ultimii ani, în sensul spectaculos al cuvântului. Semne că are potențial de creștere în litera înainte-văzătoare au existat încă de la primele sale cărți. Era, la vremea aceea, un rebel cuminte, ca să folosesc oximoronul. Romantismul lui nu putea fi pus la îndoială. Nu semăna, totuși, nu voia să semene cu romantismul generației din care făcea parte, un romantism zămislit odată cu omul pe Pământ. George Baciu își meșterea singur o dragoste sau o suferință, câte una pe rând și obligatoriu altfel decât ale celorlalți, ca să poată să suspine apoi zile, nopți și pagini întregi din cauza lor.

Volumul publicat cu puține zile în urmă, cu titlu scurt – ”Cu Tine, alături” – dar cu subtitlu de blazon – ”Gânduri scrise în leagănul inimii de către GEORGE BACIU și cioplite în lemn de către meșterul popular ION RODOȘ” – înfățișează un autor complex, ajuns pe piscul unei maturități care privește liniștită în jur. Volumul reunește poeme și eseuri cu miez religios-spiritual, miez tare, miez greu de spart. Meditația – prezentă în toate volumele sale, meditația ca act de conformare a mentalului la exigențele disciplinei golirii de lume – devine acum rugăciune. Se poate spune, fără exagerare, următorul lucru: George Baciu scrie rugăciuni pentru nefericiții, solitarii, trădații, marginalizații, pentru copiii tehnologiei secolului 21. Rugăciunile acestea nu seamănă cu rugăciunile bisericești, nici nu trebuie, suntem, în fond, atât de diferiți. Au, însă, aceeași putere de interiorizare, de aplecare a minții către inimă, pot răspunde întrebărilor care nu au fost puse încă, și nu fiindcă nu s-ar fi  găsit cine să le pună, ci fiindcă emoția în jurul căreia se construiesc atât răspunsul, cât și întrebarea, este ea însăși în plin proces de structurare. Nu mai semănăm astăzi, din păcate, nici măcar cu emoțiile noastre de până mai ieri: ”Pământ ești,/ chiar dacă sentimentele/ au inima catapeteasmă,/ în biserici”. Și: ”Mama se furișase pe cruce./ Venise vremea să mă nasc”. Pentru că: ”Uite, Doamne, câtă singurătate/ îmi șoptește destrămarea!/ Pune-mi altă coastă, ca să mă pipăi/ și la celălalt capăt”. Concluzia: ”Pe crucea din spate e-atâta praf/ că nici măcar lacrima păcatului/ din ultimul gând al mărturisirii/ nu-mi poate desluși înțelesul”.

Foarte bine articulate prefețele semnate de preotul Ovidiu Vlăsceanu și de redactorul-șef al revistei de cultură ”Glasul Iubirii”, George Robert Mitrache. În ce privește fotografiile care reproduc lucrări ale meșterului Ion Rodoș, trebuie spus că există aici o alăturare, o completare frățească, frăție și ea spirituală. Imaginile și textele ard domol, ca la intrarea în biserică. Ard ca lumânările purtătoare de taină. Căci nu degeaba scrie George Baciu, către finalul volumului: ”Cea mai frumoasă moarte este moartea unei lumânări. Ea moare după ce a topit în sine tot ce a fost pământesc și a devenit în întregime lumină. Ce minunat ar fi să învățăm să murim ca o lumânare”!

Prof. LIVIU MARTIN