”UMBRA RĂNILOR”

Sugestiv, poate chiar mai mult de-atât, adică un diagnostic precis, limpede este titlul volumului de poezie, publicat în pandemie, la Editura ”Tracus Arte” din București. Un diagnostic pe care poetul însuși, CONSTANTIN BUTOI, l-a intuit încă din timpul vieții, l-a lăsat să dospească, să se așeze într-o formă, să primească, eventual, și un suflet, așteptând să vadă cine îi va sări în ajutor, când ajutorul va fi ultima ramură de care se va mai putea prinde: Îngerul sau Demonul?

Volumul ”Umbra rănilor” a apărut prin grija stăruitoare a prietenului său vechi cât viața aceasta, dramaturgul, romancierul, poetul Matei Vișniec. Scrie Matei Vișniec în cuvântul introductiv: ”Suntem puțini cei care l-am cunoscut foarte bine pe Alexandru Constantin Butoi. Cred că formăm un fel de cerc aproape secret. Ne-am hrănit din universul său fabulos, dar și din ființa sa oarecum cristică, discretă, dar și frământată. Alexandru avea o tandrețe interioară infinită, zâmbea aproape la fiecare cuvânt pronunțat și iradia prietenie inteligentă. Nici o secundă nu era pierdută în compania sa… Eu îi admiram picturile, el îmi admira cuvintele. Din când în când, Costel îmi citea și câte un poem de-al său, dar cu un fel de vinovăție pe chip, ca și cum mi-ar fi spus scuză-mă că intru pe domeniul tău, nu o fac decât ca să-mi stimulez imaginația! Abia acum, citindu-i acest volum, extras din arhivele sale, îmi dau seama, însă, cât de mult îl fascina și cuvântul, nu numai imaginea, și ce poet înnăscut era!”

Recunosc, eu n-am știut că pictorul extratereștrilor și al făpturilor hăituite din univers scria versuri. Și încă versuri de care stăteau agățați, ca fluturii, îngerii cuvintelor. Participam cuminte la vernisaje, priveam, ascultam, luam aminte cu toată ființa mea la ce se întâmpla, de fiecare dată, la Galeria ”Metopa”. Pictorul părea mereu stânjenit. Vorbea, oricum, foarte puțin. Confesiunea lui se desfășura exclusiv pe simeze. Mă urmărește și astăzi, la zece ani de la saltul lui în Marele Necunoscut, sentimentul că lucrările, întregul discurs plastic erau, de fapt, încercări disperate de a-și croi drum spre normalitate. Costel Butoi se lupta permanent cu demonii. Demonii erau rănile lui. Demonii erau umbra lui. Și a trăit toată viața, adică nici 60 de ani, cu umbra acestor răni pe suflet. Când nu le vedea, când nu le mai simțea, încolțea o speranță. Când îl găseau, se pierdea cu totul, se prăbușea, nu mai era el. Normalitatea, pentru damnații precum Costel Butoi, însemna să te poți bucura, să nu-ți mai fie frică să pui capul pe pernă, să dormi liniștit și să visezi ce visează toată lumea împăcată cu soarta ei: ”Atât de des ochiul tău/ mă caută la granița dintre aer și apă/ când carnea snopită de nesomn/ mă doare totdeauna după o axă de simetrie/ – sabie de ceață/ și mâinile se agită după legi proprii/ răpindu-se bucuroase/ fiecare doar pentru sine/ cu inima se întâmplă altceva/ lătratul ei/ se aude rar/ departe de trup”.

Constantin Butoi a absolvit, în 1979, Institutul de Arte Plastice ”Ion Andreescu” din Cluj. Din 1990, devine membru titular al Uniunii Artiștilor Plastici din România, cu zeci de expoziții personale și de grup, în țară și peste hotare. Lucrările lui se găsesc în colecții de stat și particulare din România – la Ministerul Culturii și la Ministerul Afacerilor Externe – dar și din Franța, Belgia, Suedia, Anglia, SUA, Canada, Japonia.

Dacă despre pictura lui criticii și negustorii de artă s-au exprimat elogios, plasându-l – tematic și ca respirație cromatică – în zona extrasenzorialului, a subconștientului, poezia  descoperită postum rămâne un mic templu cu acces limitat. Fără Matei Vișniec, cel care a adunat versurile, le-a ordonat, le-a spălat ochii de lacrimi, templul n-ar fi existat. Poate doar ca un totem îndepărtat, despre care nimeni n-ar fi știut ce să spună. Un totem rătăcit, poate hăituit ca toate imaginile lui, în orice caz, fără nume de botez și fără șansa unei binecuvântări.

Așa, însă, ”Umbra rănilor” ne iese în întâmpinare, avertizându-ne că suntem fragili, mult prea fragili, prea expuși și că singura atitudine de conceput, corectă – și nu neapărat în sens moral, ci ca regulă de supraviețuire – este confruntarea cu demonii personali: ”Tu, care pleci oricând și oriunde,/ Uiți că un singur pas este o ardere/ și o fulgerare peste lucruri/ o gură de aer este o plagă întinsă/ din umbra rănilor – sărut înșelător/ al pielii pe sânge/ tu, care pleci oricând și oriunde,/ ca un cuvânt spre victima altui cuvânt/ și neîntors dormi în zborul tău fără aer/ nu uita că la orice vânătoare regală/ un singur cerb se poate-ntoarce prin țeava puștii/ cu glonțul în gură”.

LIVIU MARTIN