ARTISTA CARE ÎMBRĂȚIȘEAZĂ. APRIL WILSON HARRISON

Dacă am învăța să deslușim linia subțire care ne leagă unii de alții, dincolo de simțuri și de algoritmi, așa cum se învață în școala primară scrisul, cititul, socotitul, cu siguranță că ni s-ar părea mai puțin înfricoșător să trăim. Programele pe care le moștenim și pe care, cu atâta larghețe, le transmitem celor ce ne urmează susțin divizarea, competiția, albul împotriva negrului, lupta prin orice mijloace împotriva unei păci iluzorii, imposibile în condițiile acestei planete.

Ce face artista americană April Wilson Harrison? Face, în primul rând, ce știe mai bine, adică se mișcă prin viață împodobind-o cu darul de la Dumnezeu – pictura. Trăiește în Greenville, Carolina de Sud, este membră activă a mai multor asociații de profil prestigioase, printre care Art 2000, Upstate Visual, Exodus-An Artists Collective. Nu refuză nimic din ceea ce consideră că o poate ajuta să fie, în mai mare măsură, ea însăși. Lucrările îi sunt achiziționate de galerii importante din SUA și este, de asemenea, prezență constantă la Expoziția Internațională de Artă din New York.

Ce și cum pictează April Wilson Harrison? Își pictează semenii cu care împarte culoarea pielii și aceeași privire, niciodată directă, niciodată dreaptă, mereu suferindă. Culoarea și privirea pe care învingătorii de profesie nu au cum să le înțeleagă. Familia, prietenii, iubirile, comunitatea nu sunt doar personaje, în compozițiile ei, ci povești de-a dreptul, dar povești fără deznodământ. M-am întrebat de ce? Probabil pentru că tristețea, îndoiala de sine, exilul interior, tăcerea nici măcar recunoscută ca tăcere, mestecată și înghițită cu lingura și cu furculița, ca să nu mori de foame, singurătatea minții, înfășurată în singurătatea corpului, toate acestea  se sustrag unei concluzii, formulei de final, retoricii în general.

Ei bine, April iese totuși din normă, din rând, nu știu cum, însă iese. Și îmbrățișează. În stânga și în dreapta, amestecând vopseaua, accentuând particularități fizionomice sau complotând, intenționat, împotriva dimensiunilor trupului omenesc. În ciuda tuturor gesturilor ei artistice bruște, armonia nu are de suferit. Chiar deloc. Secretul: vibrația cromatică te proiectează în miezul acelei interiorități pe care ambițioșii și puternicii materiei nu o sesizează, nu au timp s-o sesizeze, timpul lor nu curge, nu e timp reflexiv, timpul lor se rostogolește.

Nu toată lumea poate să îmbrățișeze. Eboșa îmbrățișării ne este, desigur, cunoscută și la îndemână. Numai că energia îmbrățișării nu e pe potriva tuturor. April Wilson Harrison îmbrățișează cu degetele, palmele, ochii, acuarela, creionul, vopseaua de ulei, vopseaua acrilică, dar mai ales cu răscolitoarea ei melancolie, mergând până acolo unde nici umbrele nu știu că sunt umbre, nici visul, dacă ajunge să fie visat, nu știe că e vis, iar sunetul e un fel de tăcere.

DENISA POPESCU MARTIN