AUGUSTIN LUCICI. MEDALION DE FEBRUARIE

În ziua de 19 februarie, ar fi împlinit 65 de ani. Dacă ar mai fi trăit, acest medalion ar fi fost unul aniversar. Prezentul atât de complicat s-ar fi estompat în atelierul lui, printre lucrări. Dar Augustin nu mai este, iar prezentul se strânge ca un ghem de sârmă peste noi. De la o anumită vârstă, fiecare prieten care dispare e o privire care nu te mai vede, un glas care nu te mai aude, o mână care, deși întinsă, nu te mai găsește.

Prietenul meu, Augustin Lucici, era înzestrat cu multe însușiri prețioase. Desigur că, în istoria și în legendele locului, va rămâne pictorul impresiei fragile, al deslușirilor nedeslușite până la capăt, un fel de realitate cu tiv sau chiar căptușeală de mister. Așa îmi explic eu faptul că Piteștiul vechi, pictat de el după fotografii de epocă, va fi mereu viu și liric. Străzile, casele, piețele publice, monumentele au existat așa cum le-a pictat Augustin. Ai senzația, însă, că în orice clipă falia de timp care le ține se va deschide, ca să te primească și pe tine, dacă vrei. Augustin știa cum să te păstreze în poveste, știa cum să evite dezvrăjirile de toate felurile și din tot locul. Își propusese să realizeze o expoziție și cu Piteștiul nou. N-a mai apucat. Sunt convins că orașul pe care-l vedem în fiecare zi ar fi respirat pe pânzele lui, ar fi avut ceva de spus, ar fi transmis un mesaj important, blocat însă, odată cu moartea lui Augustin, într-o mesagerie pe care nimeni n-o va mai deschide vreodată.

Augustin Lucici desena de la 5 ani. Mama i-a vegheat harul. La 7 ani, își prezenta, mândru, prima lucrare, pictată pe un carton PFL. A absolvit Liceul ”Dinu Lipatti” din Pitești, apoi Institutul de Arte Plastice ”Nicolae Grigorescu” din București, sorbindu-i cu nesaț pe marii maeștri ruși și italieni. A devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România în 1990. În perioada 1990 – 1991, a condus Filiala Pitești a Uniunii. În atelierul lui, a primit și copii talentați, și pictori la început de drum și le-a vernisat expozițiile. Era un mare colecționar de timbre, de cărți poștale, de machete de mașini și de avioane, de discuri de muzică rock. Așa cum mărturisea, în momentele de relaxare deplină, își descoperise ritmul interior, acela de rocker, în clasa a patra. Cine-ar fi crezut, când expozițiile lui sunt valsuri și polci?! Acum trei ani, Augustin și-a pictat, în sfârșit, idolii rockeri, în frunte cu Jimi Hendrix.

Era sentimental ca o domnișoară de altădată, îndrăgostită în secret de vecinul de peste drum. Se îngrijora pentru fiecare veste rea despre cunoscuții lui. Nu se liniștea până când nu vorbea, personal, cu ei, la telefon. În ultimii ani, îi plăcea să-și amintească. După pictură, depănatul de amintiri era ocupația lui preferată. Acest sentimental fără egal a coordonat, timp de 30 de ani, Galeria de Artă Rudolf Schwaitzer-Cumpăna și a reușit să fie, puțini știu detaliul, și un foarte bun expert, minuțios, atent, extrem de preocupat, un expert de nota 10, în materie de bunuri mobile de patrimoniu, în specialitatea Arte Plastice. 77 de picturi, aparținând maeștrilor de anvergură, sunt astăzi, datorită lui Augustin Lucici, clasate ca lucrări de Tezaur și de Fond.

Când s-a rupt de noi, anul trecut, în ziua de 2 decembrie, a luat cu el și o parte din frumusețea acestui oraș. Poate că vor suna desuet cuvintele mele. Dar nu știu câți realizează cât îi datorează memoria colectivă lui Augustin Lucici. Nu știu, de asemenea, câți realizează faptul că Piteștiul acesta, slăbit și asprit de pandemie, nu va mai exista decât atât cât îl vom privi. Că ochii celor foarte tineri și ai celor nenăscuți încă nu și-l vor mai aminti deloc. Pentru că nu va mai fi nimeni care să-l iubească atât de mult, încât să-l picteze ca și cum ar spune o poveste.

Să-ți fie bine acolo unde ești acum, prietene drag!

Prof. LIVIU MARTIN