ROMÂNIA. DIAGNOSTIC FĂRĂ PROGNOSTIC
Remarcabil volumul lansat de binecunoscutul RADU PARASCHIVESCU, la Biblioteca Județeană Argeș, cu ocazia Târgului de C’Arte din acest an. Este vorba despre ”Noi suntem români (nimeni nu-i perfect)”, al patrulea volum de texte și articole, care pun apăsat degetul pe metehnele românești dintotdeauna, cu precădere din ultimii 30 de ani.
Radu Paraschivescu este cultură în mișcare. Am în vedere opera scrisă – traduceri, romane, tablete, cronici sportive, în special de fotbal. Am în vedere apoi emisiunile TV, dedicate limbii române, și – de ceva vreme – podcasturile cu tematică rafinată: filosofia gustului, gastrodiplomația, convivialitatea, racordurile antropologice ale trăitului împreună etc. Și mai am în vedere și calitatea rarisimă de a transforma un dialog, o întâlnire, o lansare de carte, un context într-un conținut cu sens, cu sevă, într-o formulă de tip mantră care, ca orice mantră, te urmărește până își face efectul.
Volumul lansat la Biblioteca Județeană Argeș a apărut anul acesta, la Editura ”Humanitas”. El vine după ”Maimuța carpatină”, ”Două mături stau de vorbă”, ”În lume nu-s mai multe Românii” și adună articolele publicate în ultimii ani, în revistele ”Dilema veche”, ”New Money” și ”Esquire”.
Titlul și paranteza din titlu sunt precum Stan și Bran, se concurează și se completează. Titlul – ”Noi suntem români” – este împrumutat de la unul dintre ”șlagărele patriotismului autohton, pe care tenorii românismului verde îl intonează oricând li se pare oportun: la manifestări oficiale, la chefuri de poveste, la început de misiuni militare”. Paranteza – ”nimeni nu-i perfect” – este ultima replică din filmul american ”Unora le place jazzul”. Pentru susținătorii ideologiei de gen, o declarație amoroasă de tot hazul, pe care un milionar afumat i-o face unui bărbat în travesti. În fapt, Radu Paraschivescu se străduiește să echilibreze două tendințe. Paroxismul sentimentului național este tamponat de semnalele luminoase ale defectelor, minusurilor, neajunsurilor, neșlefuirilor sau rău-șlefuitelor noastre trăsături de caracter.
Radu Paraschivescu nu este arogant, nu acuză, nu judecă. Nu vâră unghia în ochi. E mai degrabă posomorât, amărât că face tot ceea ce face. Pe de altă parte, nu poate să n-o facă. La fel ca doctorul când consultă bolnavul. Eu nu cred, vă spun drept, că doctorii sunt oameni fericiți. Ei vindecă, își fac datoria, își împlinesc menirea – spuneți cum doriți – dar cine se poate declara fericit în timp ce trăiește printre suferinzi, adică printre nefericiți? Cam așa stau lucrurile și cu autorul nostru. El pune un diagnostic și îl pune corect: ne place să amânăm luarea deciziilor, să construim scenarii, să complotăm, să ”caprovecinităm” (adică ne bucurăm când moare capra vecinului, invenția lingvistică îi aparține lui Dan C. Mihăilescu), să ne spălăm rufele în public, să plagiem, să ne dăm cu părerea, să folosim superlative, să începem și să nu isprăvim, să tăiem panglici inaugurale pentru te miri ce, să-i ridicăm statuie mortului pe care l-am înjurat când era viu și lista continuă.
Repet, autorul nu azvârle nici cu noroi, nici cu proiectile. El constată. Vă rog s-o faceți și dvs: ”Românii pot mai ales atunci când nu se poate – notează la un moment dat Mircea Vulcănescu. Reciproca e la fel de îmbietoare și valabilă: românii nu pot mai ales atunci când se poate. Rostită azi, la trei decenii de la scuturarea de comunism, observația însoțește drumul nostru dinspre nicăieri spre niciunde. Sub umbrela ei încăpătoare, stau câteva alibiuri-clișeu: las’ că merge și așa, nici strămoșii n-au avut și uite c-au trăit, n-a fost să fie etc. O mistică a lenei, dublată de o voluptate a nepăsării, măsoară distanța dintre ce ar fi trebuit să se facă și ce s-a făcut”.
Prof. LIVIU MARTIN
