sunt elada./ […]/ gândul meu ar putea naște lumea.
În 2019 și 2022, două dintre volumele de versuri ale poetului și traducătorului Peter Sragher au apărut în limba greacă, la Editura Vakxikon din Atena, în traducerea cunoscuților și extrem de activilor în promovarea culturii române, oameni de litere – Angela Bratsou și Stavros Deligiorgis – ale căror biografii și bibliografii sunt ample rețele de conectare între cele două culturi. Așadar, akropolis urcarea (2019) și doamne, de ce m-ai făcut (2022) au fost publicate în ediții româno-elene, cu mențiunea că poezia lui Peter Sragher nu se poate rezuma aproape niciodată la poemele în limba română. În primul dintre cele două volume sunt inserate și poeme în limbile engleză și germană, „deoarece au fost concepute și scrise în aceste limbi” (p.144), iar în cel de-al doilea, un întreg ciclu, the commandments, este publicat în engleză, cu dublura lui în limba greacă, oι εντoλές.
Peter Sragher este un poet care mizează pe efectul dicțiunii, e un performer care asociază poemelor gravitatea discursului său, care se bazează pe ritmurile și sonoritățile propriei poezii, care transmite semnificații – indiferent de limba în care au fost scrise – nu numai prin propriile texte, ci și prin dicțiune, prin contextul producerii. De aceea, o dată în plus, traducerea volumelor sale în limba greacă nu poate fi facilă, iar punerea în act a poemelor, prin performance-urile bilingve sau multilingve prilejuite de apariția și promovarea acestor cărți, este dovada așezării adecvate în spiritul limbii. Primul volum este și o așezare în spiritul culturii. Include o poezie dedicată Eladei, o poezie izvorâtă din spiritul ei împietrit, conservat aidoma, scrisă, în marea majoritate, în anul 1995, la prima vizită în Grecia. Dar această poezie nu este rodul contemplării cu ochiul vizitatorului, al celui venit să își bucure astfel sufletul, care găsește în dinamica reliefului și în potențialul orizontului rădăcinile lumii, ci cu ochii celui care aparține locului, care se revendică din potențialul acestui loc. Se întâmplă mai întâi o apropiere aeriană de esențe, apoi se produce apropierea prin rădăcini, printr-o poezie care își păstrează sonoritatea, puterea, potențialul performativ: „sunt rădăcină de măslin la poalele olimpului, înfiptă în stânca albă, încleștată de pământul eladei./ de-atâta vreme sunt, că nu mai știu nici dacă anii se mai numără sau trec, fără să știu, pe lângă mine, aidoma soarelui, din răsărit spre apus” (rădăcina de măslin, p.28), nu înainte, însă, de a se fi despărțit intențional în prologul volumului de instrumentele care dau primat vocii: „the poet doesn’t speak anymore/ the poet is void of words/ the poet shares his own energy” (p.12). La interacțiunea cu pământul care îl împinge spre împărtășire, Peter Sragher plonjează pe verticala timpului pe care o exploatează și și-o apropriază, cu care convine asupra adevăratei ordini a civilizației, cu ajutorul căreia măsoară potențialul formativ, energia ascunsă a solului pe care pășește: „caut timpul/ pierdut în șerpuirea/ unei coloane/ de templu/ ruptă din lumină/ ruptă din formă/ uitată de/ mișcare/ în piatră.// caut timpul/ în frunzele/ galben-roșietice îmbătrânite/ de-atâta toamnă// culorile nu/ durează/ decât o clipă/ apoi le înghite/ nimicul” (căutând timpul, p.34). Nu culorile bogate și calde ale Eladei însuflețesc orizontul devenirii, ci istoria ei străvezie, în care faptele întemeietoare durează, tânjind, totuși, spre efemer. Elada e o tendință spre prezent, o eternitate care se relevă în profunzimea ei pe verticală. Volumul imprimă prin titlu intenția ascensională, iar verticala, în miezul golit de culoare al nopții, în pipăirea propriilor forme și culori prin toate locurile întemeiate și întemeietoare, aduce în lumina prezentului veșnicia într-unul dintre cele mai frumoase poeme ale urcării:
colinele și dealurile se aruncă în marea egee./ durabilul tânjește după efemer./ stânca poate deveni oricând mare,/ soarele nu poate străpunge norii./ soarele nu aduce ofrandă albastrul marin./ aerul poartă dorința în gând până pe țărmul mării./ lumina umple întunericul și-l omoară./ […]/ casele vorbesc în toiul nopții despre forma lor închisă la colțuri,/ albită de rotunjimi, despre aerul de altădată al urbei, închis în sufletele/ atâtor greci care azi nu mai sunt, dar a căror voci și priviri au rămas/ întipărite pe case și uneori, noaptea le poți vedea iarăși chipul, pri-/ virea și le poți auzi vocea, ca și când ei n-ar fi murit niciodată. (urcarea cetății, p.36).
Elada e un spațiu locuit de mii de ani de poet. El e acolo dintotdeauna, da, într-o urcare continuă a cetății spre temple, într-o încercare de înfrângere a gravitației, ca o împingere spre tării prin creșterea lentă a măslinilor: „a urcat arborele aerul până s-a prefăcut în cer/ zeii văd cum, an de an, măslinii le construiesc fără odihnă casa” (arborele de măslin, clădind olimpul, p.62). Peter Sragher aparține locului, nu este un întâmplător vizitator, nu este într-o contemplație mută în fața urmelor trecutului, ci chiar aceste urme: „urcând cetatea, te faci cetate./ urcând cetatea te faci lumină./ urcând cetatea, te prefaci în oraș/ ca și cum ai fi fost/ mereu cetate/ mereu oraș/ mereu thessaloniki” (urcarea cetății, p.40). Aduce prin akropolis urcarea un elogiu Eladei perpetue, lumii înseși prin recunoașterea Eladei ca leagăn al civilizației. În poemele sale, Peter Sragher urmează pașii mitogenezei. Urcarea Akropolis-ului, aidoma urcării Olimpului, a făcut-o deodată cu primii greci: „urcând akropolisul înainte să existe, grecii au început să vadă, în/ forma stâncii zeii, care-i așteptau de-atâta timp” (urcarea akropolisului, p.82). În această urcare se suprapun imagini ale Eladei eterne, în care se reliefează din când în când câte un atunci în prim-plan. Poemele sale se încheagă într-o mitogeneză modernă, care operează, vulcănescian, prin tranziența formelor de logicitate și de conștiință, pentru că, în definitiv, această conștiință duce la meditația asupra condiției omului și zeilor. Din această conștiință a perenității se nasc arhetipurile. Conștiința permite pietrificarea, face posibilă durarea, în dublul sens, al trăiniciei și edificării, lasă să se întrevadă în propriul orizont trăinicia ce tinde spre eternitate, ce trece dincolo de putințele și năzuințele oamenilor, de legătura lor cu zeii, de zeii înșiși, de zidurile ce îi mențin, de coloanele și cariatidele templelor. E o formă de aparentă stagnare în ceea ce e, de fapt, contemplarea verticalei temporale. Nu e posibil acest lucru decât într-un gest solitar, printr-o peregrinare extratemporală, într-o continuă metamorfoză în pasăre, ori coloană, ori în însăși Elada, într-un poem care are aceeași frumusețe și aceeași forță de a învinge timpul ca cele iscodite de cretanul Elytis pe verticala cu luna din Mytilene:
sunt elada/ sunt aerul pornit de vânt, să-mpingă corăbiile spre depărtări./ sunt pasărea care taie, fără să știe, albastrul din cer, până rămâne/ suspendat de aer numai zborul./ sunt cântecul care naște pe buzele omului armonia./ sunt suferința care ucide sufletul până la sânge./ sunt iubirea împietrită pe chipurile zeilor./ sunt piatră și mormânt./ sunt om și apă./ sunt timp și spațiu./ sunt desăvârșirea.// gândul meu ar putea naște lumea. (sunt elada, p.134).
Urcarea pe această verticală a timpului – putem să-i spunem și Akropolis, care include în propriul său nume și cetatea (polis), și vârful (akros), sensul ascensiunii – e adevărata așezare în spiritul Eladei. E modul în care Peter Sragher se contopește cu liniștea locului, pe care a descoperit-o la Micene: „stau dezbrăcat de cuvinte în micene./ neschimbată – numai liniștea locului” (mireasa din micene, p.100). Prin volumul din 2019, lutul poetului e lutul roșu al Eladei. El e în și deopotrivă cu Elada.
Celălalt volum, doamne, de ce m-ai făcut, pare a se fi rupt tematic de primul. O scriere diferită, măcinată de un tumult interior, de nevoia unei mărturisiri, îl apropie pe Peter Sragher de psalmi, de scrierea elegiacă și de muzica implicită pe care această scriitură o presupune. Traducătorului și comparatistului Stavros Deligiorgis îi aduce aminte de sfântul Juan de la Cruz, de John Donne ori de Angelus Silesius, cum îi aduce aminte, deopotrivă de tradiția românească a poeziei în adresarea nemediată către Dumnezeu a lui V.G. Paleolog, Dan Laurențiu, Daniel Turcea și Adrian Popescu. Fin cunoscător al poeziei românești, Deligiorgis îl așază corect pe Sragher în proximitatea acestor nume; chiar dacă expresivitatea și performance-ul lui Peter Sragher îl apropie de psalmii arghezieni, în poemele sale nu există îndoiala, nu există nevoia de miracol și de certificare, nimic din comportamentul neîncredințatului în învierea perpetuă nu îl poate pune alături de demersul autorului unor povești despre ratările fără ieșire din Cimitirul Buna-Vestire. Suntem prin această poezie mai apropiați de pioșenia unui Adrian Popescu, un încredințat care conectează alte spații, care construiește alte aluzii geografice. Unei Italii perpetue în aerul blând al rugăciunii din poezia lui Adrian Popescu îi corespunde o Eladă perpetuă în rugăciunea cu nerv a lui Peter Sragher. Iar volumul din 2022 aduce în prim-plan același miracol al durării, doar că de această dată nu pe verticala timpului, ci pe cea a rugăciunii. Mirarea lui Sragher nu e în fața rezistenței unor edificii de piatră, ci în fața rezistenței unei plăpânde ființe, unei trestii gânditoare puternice prin această calitate a dubitării și, complementar, prin cea a încrederii, încredințării, credinței:
stă în picioare și/ nu se rupe în/ oase și/ piele/ în cuvinte// ce minune/ doamne/ cum nu rămâne în locul lui/ doar un gol/ doar memoria/ doar uitarea// cum se ține/ doamne/ pe picioare/ și calcă spațiul/ și rupe din timp/ își prinde brațele de trup/ pieptul de coapse/ și cuvântul cum/ îi șiroiește pe buze/ și/ doamne/ cum se țin toate astea/ laolaltă (ce minune omul, p.30).
Altfel privind, această fragilă ființă sfâșiată între extremele conștiinței, capabilă de căință: „doamne/ de ce m-ai învățat/ să te omor/ de ce m-ai/ făcut/ odinioară// doamne/ nu era mai bine/ să rămân un/ gând/ decât carnea și/ libertatea/ să mă prefacă în/ păcat” (de ce m-ai făcut, p.38), dar și de mocnită nemulțumire în zădărnicia căutării în propria-i pustie: „doamne/ nu mai pot/ să fiu gândul tău” (vreau să fiu ca tine, p.44), se supune transfigurării, ba chiar transsubstanțierii, se preface miraculos în suflet, doar suflet, pentru a păși în taina logosului divin: „o să mă fac de tot/ suflet// și-o să mă așez/ în tăcerea/ în taina cuvintelor tale/ ca să aflu/ calea spre cer” (postlog/ ce sunt oare, p.112). Urcării pe Akropolis îi urmează urcarea spre cer. Dar între cele două cărți nu există doar această conexiune. În locul Eladei eterne pe care o descoperă în volumul din 2019, o Eladă actuală, creștină, profundă la suprafața ei temporală, își dezvăluie semnele unui parcurs celest gravate în acele vremuri ale înălțării cetății: „gravitez în adâncimile/ lui alfa/ gândit de-un înțelept grec/ acum două mii de ani/ simțind pe dată parfumul/ dorului/ din petala leandrului/ alb” (prolog/ vreau să trăiesc în poezie, p.12). Locul se relevă a fi potențator, susține mereu ființa bătută de vânturile îndoielii, o întărește, o pietrifică în rugăciune amintind de împietrirea trăită în măreția urcării anterioare, face scară spre cer dinspre sinele său profund, al Eladei actuale, ortodoxe, care nu și-a pierdut niciodată reperul vertical:
îngenuncheați stăteam în thessaloniki – împietriți în/ nemișcare, cerând un strop de lumină, să ne scoată din întunecare, să ne lumineze/ calea pierdută – cerând iertare pentru că am însângerat odinioară cu supunerea/ și vanitatea noastră pământul eladei (ziua în care a căzut cerul, pp.56-58).
Poemele lui Peter Sragher din ambele volume sunt universale pentru că sunt, înainte de toate, elene, și sunt elene pentru că, prin prisma limbii române, în special, poetul a sondat universalitatea și a descoperit spiritul grec. Iar mai apoi, ele au îmbrăcat și haina limbii elene, grație Angelei Bratsou și lui Stavros Deligiorgis, în care zburdă pe verticală.
ADRIAN LESENCIUC
