UN CREȘTIN ORTODOX MEDITERANEAN

Olivier Clément, cunoscut la noi mulţumită numeroaselor traduceri ale cărţilor sale, dar şi călătoriilor întreprinse aici, inclusiv în perioada comunistă, ne-a lăsat, în Celălalt Soare (trad. de Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Ed. Sofia, Bucureşti, 2020), o autobiografie spirituală, al cărei principal merit este acela de a lumina nu numai propriul destin cu tot ce implică el – crize, eşecuri, soluţii aparent definitive, dar care adesea se dovedesc provizorii, chiar false ş.a.m.d. – ci şi neliniştile ce au marcat mare parte din atât de frământatul secol XX. De altfel, chiar din primele rânduri, autorul declară că nu-i place să vorbească despre sine, sugerând că acesta este semnul mortalităţii noastre (“moartea este oglinda în care ne privim neîncetat”), ci despre căile prin care Dumnezeu l-a căutat şi l-a găsit pe el şi o face continuu şi cu noi, fie că ne dăm sau nu seama. Scopul principal al mărturisirii sale este, consider, de a ne deschide ochii, pentru a facilita singurul lucru important: “acea întoarcere a inimii care face viitorul posibil”.

Originar din sudul Franţei, o zonă meridională, în care trăiau laolaltă protestanţi şi catolici, dar unde credinţa în Dumnezeu cel viu dispăruse o dată cu începutul secolului XX, fiind înlocuită cu un socialism umanitarist, Olivier Clément descrie în pagini admirabile influenţa peisajului, vegetaţiei şi mai ales a luminii, care venea parcă din interiorul lucrurilor, asupra comunităţii în care s-a născut şi şi-a petrecut copilăria. Despre oamenii acelor vremi, de după primul Război Mondial, el spune că “erau susţinuţi”, aveau o cultură vie, nu doar cea din cărţi, ci una ce cuprindea tot şi la care participau toţi. Dezacordurile inerente vieţii împreună nu atingeau lucrurile întemeietoare – “prietenia dintre făpturi, ba chiar dintre lucruri, pudoarea fără făţărnicie, fidelitatea faţă de familie, faţă de clan, faţă de sat: un fel de graniţă care te ocrotea de neomenesc”. Învolburările istoriei şi neglijenţa oamenilor le-au distrus însă destul de repede, astfel încât s-a instalat în inimile tuturor nihilismul, rezultat al consumării întregului capital spiritual, moştenit prin tradiţie. Parcursul spiritual al lui Clément începe cu suferința provocată de vidul nu doar sufletesc-spiritual, ci și fizic-corporal, lăsat de dispariția atmosferei paradisiace a copilărilei. Și totuși, chiar și atunci bucuria și spaima erau întrețesute, căci moartea părea, prin contrastul și mai puternic cu lumina soarelui mediteranean, să aibă ultimul cuvânt. Călătoria „păgânului mediteranean”, cum se autodefinește, se desfășoară de la soarele fizic, a cărui lumină lasă umbre și disperare în întuneric, la “Celălalt Soare”, Dumnezeul personal, Iisus Hristos, al cărui principal mesaj este Învierea. Ceea ce-l nemulțumește la creștinismul occidental, catolic și protestant, este tocmai lipsa accentului pe bucuria Învierii, în favoarea suferinței și moralei.

Citind Celălalt Soare, ni se pare firesc ca Olivier Clément să se regăsească într-un creștinism marcat de solaritate, a mării și a deșertului, precum cel ortodox. Însă drumul până la convertirea la Ortodoxie, petrecută în jurul vârstei de 30 de ani, a fost lung, sinuos, tocmai de aceea atât de revelator. Au existat atracțiile ideologiilor, marxismul sau existențialismul sartrian, de care însă s-a debarasat destul de repede, dar mai ales cele ale religiilor orientale, ale coincidenței cu Sinele absolut. De fascinația budismului și hinduismului se va elibera când va înțelege că absolutizarea Sinelui înseamnă singurătatea asolută, unul dintre simpomele nebuniei nihiliste a veacului trecut, alături de singurătatea relativă, să-i spunem, a necomunicării dintre indivizii atomizați și uniformizați din marile metropole sau, ca reacție, a experiențelor fuzionale, furnizate de totalitarismele politice, droguri, erotism ori diverse forme de reîntoarcere la păgânism.

Definitoriu pentru destinul lui Olivier Clément este simțul tragicului, dat de conștiința acută a morții și de neîmpăcarea cu ideea că totul se va sfârși până la urmă în neant. Acestea îl fac să nu fie un căldicel, fapt vizibil în dilemele existențiale radicale: Hristos este ori Dumnezeu, ori un nebun? Totul este neant sau totul este har? De aici vine și refuzul ofertelor hedoniste ale modernității și urgența găsirii unei soluții. O va afla descoperindu-l pe Hristos, după învingerea multor rezistențe, fiindcă el căuta în creștinism o religie totală, mai presus de toate celelalte religii, nu doar una printre altele. La convertirea sa și la Botezul în Biserica Ortodoxă, a cărei Liturghie euharistică are în centru Învierea și deci libertatea pe care ne-a oferit-o Iisus Hristos, vor contribui lecturile și întâlnirile cu marii teologi și gânditori religioși ruși din exil: Nikolai Berdiaev, Vladimir Lossky,  Pavel Florensky sau părintele Sofronie, ucenicul sfântului Siluan. Spre finalul cărții, putem citi unele reflecții despre ceea ce ar putea însemna o adevărată întâlnire între Apusul creștin și Răsăritul ortodox, despre ceea ce ar putea câștiga fiecare, cunoscându-l mai bine pe celălalt. Precum se știe, Olivier Clément a fost foarte activ în cadrul întâlnirilor ecumenice de la Taizé. De asemenea, a fost și un mare admirator al Părintelui Stăniloae, teologul persoanei, definite prin relația cu celălalt. Autobiografia sa spirituală are chiar acest mesaj: deși prin prăbușirea culturii tradiționale suntem pe marginea prăpastiei, nesusținuți de nimic, trebuind să (re)inventăm totul, situația aceasta nu trebuie să fie o sursă de deznădejde, ci trebuie privită ca fiind proba dură a libertății, din care creștinismul va ieși reînnoit. Și cum s-ar putea întâmpla renașterea creștină fără revelația, trăită până la capăt de autor, că nu suntem singuri, că există Cineva care ne ține în ființă, în ciuda oboselilor noastre, însetate de neant?!

Excelent scriitor, pe alocuri stilist desăvârșit, autor de formulări memorabile (aș putea cita o mulțime), Olivier Clément pune, în Celălalt Soare. Câteva însemnări ale unei autobiografii spirituale, un diagnostic foarte precis al relelor de care suferă epoca noastră, fără a cădea în psihologizări arbitrare sau moralizări plicticoase, ci înțelegându-le ca manifestări ale păcatului, văzut nu în sensul de culpabilitate morală sau juridică, ci de „tristețe aducătoare de moarte”. El, care mărturisește că L-a căutat pe Dumnezeu în negarea Lui, până a înțeles că Dumnezeu îl caută pe el tot acolo, a reușit, nu numai cu această carte, să ne clatine “obișnuința de a exista în interiorul morții”, punându-ne în fața ochilor “posibilitatea unei vieți îndeajuns de puternice, încât să biruie orice moarte”, la care ne cheamă Celălalt Soare, Iisus Hristos.

LEONID DRAGOMIR