CRIZA VÂRSTEI DE MIJLOC


Dacă s-ar fi subintitulat Eseu despre criza vârstei de mijloc, cartea lui Arthur Suciu, Cel care așteaptă (Ed. Cartier, Chișinău, 2021), ar fi dezvăluit dintru început aproape totul despre tema principală și despre spiritul în care sunt scrise fragmentele existențiale ce o compun. Este suficient să deschidem cartea oriunde pentru a ne lămuri că lecturăm niște reflecții nesistematice, cam debusolate, ale unui om care anunță din când în când că se apropie de 40 de ani (acum se apropie de 50). Dintr-o notă asupra ediției, aflăm că fragmentele au fost publicate mai întâi în mediul virtual, care și-o fi pus, cum știm, amprenta asupra mesajului, dar nu au știrbit cu nimic calitățile sale literare, într-adevăr remarcabile: claritate, simț al nuanțelor, cultură asimilată în subtext, spontaneitate, profunzime.

Lui Paul Cernat, lectura fragmentelor lui Arthur Suciu îi sugerează afinități cu Pavese sau cu Cioran din Caiete. Citind câteva însemnări despre orașul Suceava, unde Arthur Suciu și-a petrecut copilăria și adolescența, m-am gândit că, în ciuda distanțelor, spiritul central-european, adus de stăpânirea habsburgică în Ardeal și Bucovina, îi impregnează pe amândoi. O trăsătură esențială a acestuia este nevroza, manifestată, oricare i-ar fi etiologia, prin inadecvare la lume. Amândoi încearcă să-și trateze suferințele nevrotice prin stil, Cioran reușind prin autoironie să-i  substituie eul-ui real pe cel auctorial și obținând astfel un soi de alinare. Arthur Suciu se vrea în schimb scriitor, nu gânditor, practicând ceea ce Gabriel Liiceanu numește literatură personală. Pericolul scrisului la persoana întâi, când cele două euri, real și auctorial, nu au fost separate, este de a crea și a adula o falsă imagine de sine, adică narcisismul. “În ce mă privește, scrie Arthur Suciu, autobiografismul are mai degrabă baze existențiale. Eu nu am renunțat în totalitate la ideea de suflet”. Deci fragmentele sale nu sunt cioburi de oglindă ce-i reflectă chipul, ci o mărturisire (despre starea sufletului său) în multe chipuri. Eu, unul, m-am regăsit în multe dintre ele, deci îl cred, ceea ce cu Cioran nu mi se mai întâmplă prea des.

O altă trăsătură ce-l apropie de autorul Tratatului de descompunere este luciditatea care, chiar dacă nu poartă însemnele cioraniene ale infernului,  îndepărtează totuși omul de ușurința vieții, adică de o posibilă fericire pământească. Însuși titlul cărții, Cel care așteaptă, trimite la încordarea pândei, la neliniștea trează a simțurilor și a conștiinței. Luciditatea este prețul plătit pentru a scrie. Și totuși, spune autorul, “Eu nu vreau să fiu scriitor. Eu vreau să fiu fericit”. Așadar, cel care așteaptă ce? Fericirea sau inspirația de a scrie? Ca orice carte de fragmente, și Cel care așteaptă este vie prin contradicțiile existențiale asumate. Dacă, în unele fragmente, autorul se declară exasperat de actul scrisului, în altele susține că ar continua să scrie cu orice preț. Roadele așteptării din titlul cărții sale sunt fragmentele ce-o alcătuiesc, dar mă întreb dacă nu cumva vizează și altceva (fericirea e un termen prea vag), de dincolo de ele? Și, într-adevăr, cartea are tensiunea existențială a căutării unei soluții la crizele ce-l împing uneori pe marginea depresiei. “De fiecare dată, m-am apucat de scris ca urmare a unei depresii, a unei crize”, declară el, dar câteva rânduri mai încolo afirmă, într-o formulare demnă de Cioran, că “fragmentul implică o relație de disconfort cu propriul scris. Cine scuipă fragmente vrea, de fapt, să nu mai scrie, așa cum nu mai vrei să vomiți, când vomiți”. Dar, oricât de neconfortabil sau de provizoriu ar fi, scrisul înseamnă totuși deschidere, reușind să-i trezească autorului sentimentul existenței, pe care el îl fixează pentru a-l retrezi în noi, cititorii. Este vorba de a ieși din sine spre celălalt, de a transcende, în termeni filosofici.

“Fragmentele mele existențiale s-au născut și prin reacție față de textele de P.R., pe care le-am scris din obligație profesională”, mărturisește el undeva. A fost, aflăm dintr-un scurt C.V., copywriter de discurs politic și consilier de comunicare în campanii electorale. Deși spune că aceste experiențe i-au marcat scrisul, reacția sa s-a dovedit cu atât mai puternică: a depășit un discurs de imagine, printr-unul orientat în sens contrar, spre regăsirea de sine, a vieții, a lumii. Așteptarea celui care așteaptă – oricât ar părea că mă contrazice ultimul  fragment al cărții (“Pe plajă, ceață cu miros de marijuana. Stau întins pe nisip. Întuneric și ceață, precum viitorul!”) – conține întotdeauna un licăr de speranță.

LEONID DRAGOMIR

Articol adăugat în 2 decembrie 2021

Mai poţi citi şi…