SCRIITORUL VALENTIN PREDESCU A ÎMPLINIT 74 DE ANI

Poetul, prozatorul și publicistul VALENTIN PREDESCU, membru al Uniunii Scriitorilor din România, a trecut ieri, 28 iunie, pe sub bolta unei vârste noi. A împlinit 74 de ani. Sigur, a albit de tot, parcă nu mai este la fel de drept ca flacăra, poate că flacăra s-a subțiat și pe dinăuntru, dar privirea și condeiul i-au rămas aceleași – libere și atente cum sunt păsările la tot ce le înconjoară.

Valentin Predescu este argeșean din Cotmeana – Bascovele. A venit pe lume rebel. Așa se face că, imediat după absolvirea Liceului ”Nicolae Bălcescu”, a intrat în conflict cu autoritățile vremii care, se știe, pedepseau cu asupra de măsură orice ieșire din rând. Valentin Predescu este trimis la muncă forțată, la Schela de Foraj Vâlcele. Cred că soarta lui atunci s-a scris. Odată pentru totdeauna. Hărțuit de Securitate, stigmatizat, a înțeles că are de purtat o cruce grea. Refuzul de a face compromisuri cu regimul nu a fost unul conjunctural. Valentin Predescu nu poate, pur și simplu, să fie și să facă altfel decât îi dictează conștiința. Ar fi ca și cum i-ai cere apei să curgă înapoi.

A fost marginalizat, dar a început să scrie și, pentru că Dumnezeu are grijă de toți copiii Lui, a fost remarcat. A debutat în anul 1969, în revista ”Luceafărul”, cu povestirea ”Moartea puiului de șarpe”. Debutul în poezie a avut loc în anul 1970, în revista ”Argeș”. Imediat după publicare, însă, este interzis prin poruncă înaltă de Partid și de Stat. Și iată-l din nou la marginea existenței, gata să fie uitat, gata să uite de el însuși. Dar, așa cum spuneam, Dumnezeu se îngrijește de toți copiii Lui. De Valentin Predescu s-a îngrijit prin Conița Lena, ea însăși poetă admirabilă, care i-a devenit soție și care i-a fost și iubită, și soră, și mamă, în ciuda repetatelor cereri imperative de a divorța, pentru a trăi frumos și liniștit. Au supraviețuit ani buni crescând animale, el sculptând lemnul, scriind unul lângă altul poezii.

”Gustul ierburilor”, ”Cenușa Sagrada”, ”Temnița și gustul”, ”Persona non grata”, ”Dizgrații (I). Timpul puterii vs. puterea timpului” – volum pentru care a fost distins, de Filiala Pitești a Uniunii Scriitorilor din România, cu Premiul pentru Poezie, în anul 2017 – sunt volumele sale reprezentative. Sensibilitatea aproape mortală, în orice caz la fel de ușor de rănit ca un copil, alunecă, în poemele sociale, într-o patimă la fel de periculoasă pentru poet: Desfid Puterea ca pe-o otravă în mâncarea/ de zi cu zi, în sufletul ce-și caută plecarea./ Desfid Puterea viermilor mucegăiți printre Palate,/ în rând cu hoții ajunși să-mpartă poporului dreptate.” Convingerea mea este că Valentin Predescu se descoperă până la capăt tocmai în poezia cu mesaj, în poezia de agora, destinată celor mulți, biciuiți de soartă. Valentin Predescu s-a născut pentru revoluții, pentru schimbări mari, radicale, locul lui este înăuntrul unui Ideal, oricare ar fi acela, pentru că Idealul conține, în sine, toate posibilitățile de izbăvire: Împărăția este Moartea căprioarei, frigul și foamea cățelei ce-și pierde puii de lapte./ Împărăția este a poeților-îngeri, zvelți și nesanctificați în perfida cetate/ și numai casele sunt ale altora și Dumnezeu va ști în care să intre.

Despre poezia lui Valentin Predescu au scris Cezar Ivănescu, Ion Simuț, Adrian Marino, Marin Ioniță, Dumitru Augustin Doman, Aurel Sibiceanu, Radu Aldulescu, Mircea Bârsilă, Echim Vancea și, firește, cel care i-a vegheat începutul, Gheorghe Tomozei. Acesta îi mulțumea, cu bunăvoința celui ce se bucură că mai poate pipăi talentul, pentru privilegiul pe care el, tânărul poet de-atunci, i-l oferea, de a se lăsa condus printre ”colinele cu demoni”, întrebându-se dacă Valentin Predescu va avea energia să străbată acele coline. Să nu-l uităm nici pe Mihai Golescu, vajnic apărător și promotor al cauzelor pierdute și al literaturii de calitate.

Timpul i-a dat dreptate lui Gheorghe Tomozei. Valentin Predescu face parte, astăzi, dintre cei pe care Lumina nu i-a părăsit niciodată. Un cosaș voinic, dar care se apropie de bătrânețe, cum se definește el însuși, și care, ținându-și vârsta în brațe, se întoarce cu blândețe către noi: Ai grijă de tine. Nu te hazarda./ Nu te apuca să crezi că viața-i floare la ureche./ Vei progresa pas cu pas. / Totul e să ai idei/ și fiecare idee să fie o istorie./ …Ai grijă de tine./ Acolo unde te duci/ apleacă-ți urechea la tot ce se lasă-n tăcere./…Ai grijă. Totul e-al tău: copiii, copilăria, menirea/ Și vitele toate pe izlazul de necuprins al umanității și-al ierburilor…”

Ai grijă de tine, prietene al nostru, care ai trăit Infernul cu bărbăție și demnitate!

prof. LIVIU MARTIN