IUSTIN CRISTIAN OPREA-”DIN TAINELE SUFLETULUI” (volum în curs de apariție)

Versuri și proză pentru toată suflarea

Descântec sufletesc

Suflete din Har Ceresc,

Ăst frumos cuvânt domnesc

Să-ți ducă necurăția

Precum vântul păpădia.

Ca seul din lumânare

Să-ți piară din tulburare

Și să-mbraci trăire nouă

Cum se-mbracă zorii-n rouă.

Tot al Soarelui apus

Să n-apuci cu gând ascuns.

Dragostea pân` n-o `mplinești

Lumea să n-o părăsești.

Inima fără de cânt

Să nu-ți plece în pământ.

Iar de te olicăiești

Sub gânduri necreștinești,

Să te umble-n deal și-n vale

Domnul în căile Sale,

Să-ți afle durerea ta

Leacul Maicii Precista.

Bune să-ți puie la bune,

Relele în foc s-adune,

Să te facă sănătos,

Mare-n Slavă lui Hristos,

Slujitor întru frumos.

Dragostea în cuvântul Apostolului

De-aș grăi-n limbi omenești și cu îngerii în cor,

Fără Dragoste aș fi doar chimval răsunător.

Darul prorociei chiar, peste toate așternut,

Ori credință de-aș avea cât și munții să strămut,

Tainele de le-aș cunoaște și știința-n amănunt,

Iară Dragoste nu am… atunci eu nimic nu sunt.

De mi-aș împărți averea și-n rug trupu-mi s-ar topi,

Iară Dragoste nu am, nimic nu mi-ar folosi.

Dragostea îndelung rabdă, Dragostea nu pizmuiește,

Dragostea cu necuviință nu umblă, nu se trufește,

Nu caută ale sale, nu se-aprinde de mânie,

Răul nicidecum gândește, nu se laudă-n vecie.

Bucurie-n nedreptate n-are cât firul de păr,

Căci ea se bucură toată de preasfântul Adevăr.

Toate suferă și crede cu nădejdea-i nentinată,

Dragostea toate le rabdă… ea nu cade niciodată.

Vers românesc

Cea mai frumoasă poezie, azi, într-un vers am să ți-o scriu

Și-n verb, Române, am să te-mbrac, s-auzi oricât e de târziu.

Căta-voi sfânta visterie, cea a cuvintelor de duh,

Ș-oi ocoli filosofia ce-ar pierde mintea în văzduh.

Oi spune drept în orice slovă.. să crezi, să fii, să lupți, să poți,

Să te ridici cu demnitate când jos te vor străinii toți,

Să nu te stingi sub deznădejdi ori sub a asprelor poveri,

Făcând potrivniciei voia și încetând ca să mai speri.

Dar iată versul ce ți-am scris… cu voia harului ceresc:

Iubește-ți casa și pământul și neamul tău cel românesc!

Rugămintea lui Dumnezeu către om

Nu voiesc să-mi spui o vorbă, îți cunosc tarele tale.

Îți cunosc lupta, ispita ș-ale sufletului boale.

Inima ta dăruiește-Mi, nehrănită de virtuți,

Doar smerită, iubitoare, ce cu dragostea n-o cruți.

Eu voiesc să mă iubești făr’ a ta înțelepciune,

Fără titluri ori motive ce te-ar înălța în lume.

Nu virtuțile-ți doresc, că de ți le-aș da, prea bine

Ți-aș hrăni amorul propriu și nu m-ai cinsti pe Mine.

Vreau dragostea izvorâtă dintr-o inimă săracă,

Din a tale neputințe, pentru Mine, să nu tacă.

Aș putea să fac prin tine, pentru mintea omenească,

Lucruri mari, dară mândria mult în tine va să crească

Ș-apoi nefolositoare și rea slugă ai să devii,

Iar, fără de curăție, în iubire n-ai să-nvii.

Eu voiesc să mă iubești nu doar ca să fii curat,

Căci iar ți-ai hrăni mândria ș-ai aluneca-n păcat.

Nu te-ngrijora de asta, e-n destinul omenesc,

Dar în inima-ți deschisă Eu vreau să mă odihnesc.

Astăzi stau la ușa ei tocmai ca un cerșetor,

Bat ș-aștept ca să-mi deschizi, Eu, atoatecreator.

Grăbește-te și-Mi deschide, nu vorbi de-ntinăciune,

Că de ți-ai cunoaște-o toată ai muri de-amărăciune.

Crede că Eu le pot toate, iară tu poți face bine

Doar păcatul ce te-afundă și te va lipsi de Mine.

N-aștepta să devii sfânt între cele pământești,

Ca pe urmă după voia-ți să purcezi să mă iubești,

Căci nu m-ai iubi vreodată nici în veacul care vine

Ș-acum du-te, mergi pe cale, dar să știi… Eu sunt cu tine!

Sălașul

Inima e o ființă în făptura omenească

Și adâncul absolut care poate să grăiască,

Iară mintea e lăsată ca să facă ascultare

După inima ce-i spune mersul vieții pe cărare.

Cum din slăvile cerești preamăritul Creator

Are drag să locuiască-n inimă de muritor

Apoi iată, spune vorba, azi mai mult ca niciodată,

De ce trebuie să-ți porți mereu inima curată,

Să scoți orice vicleșug, s-alungi orice dușmănie

C-ai să-L vezi pe Dumnezeu și a Sa împărăție.

Iar dac-ai purces cu râvnă inima s-o primenești

Și pe Împăratul Slavei întru dânsa să-L primești,

Tu să nu cugeți cumva c-ai vedea cu mintea-ți oarbă

Vreun sfânt venit din Cer cu păr nins și barba albă.

Vei vedea apus de Soare, lunca verde a unui râu,

Rândunele-n cuib la streșini, roua cât un bob de grâu,

Zâmbetul candid al mamei ce gândea la tine anume

Când pântecu-și mângâia știind c-ai să vii pe lume

Dar și tot ce-ți mișcă-n cuget și dojană, bucurie,

Cuvântul de mulțumire ori vreo vorbă cu tărie.

Astfel, inima-i arată minții tot ce nu cuprinde,

Sălașul lui Dumnezeu până unde se întinde.

Tricolorul Românesc

Tricolorul Românesc, argumentul absolut,

Spiritul de sacrificiu pentru neamu’ acestui lut,

Icoana jertfei străbune și crezul românității,

Tăria-nfruntării morții spre păstrarea libertății,

Trâmbița pentru Unire, cugetul din înfrățire

Călăuza peste veacuri, măreție și simțire,

Simbol viu la cununii și la cei ce se botează,

Flamură-n timp de război, străjer pentru mintea trează,

Imn cântat în plai străbun și în corul îngeresc,

Cel ce-nsoțește izbânda, Tricolorul Românesc!