RADU ALEXANDRU DINCĂ

VIAȚĂ  ULTRA-HEGELIANĂ

Nu înțeleg unde încape atâta panică…
Nu-i de-ajuns că stejarul e în ghindă;
La mine, întreaga pădure e într-o sămânță
Tare firavă,
Firavă ca o aripă de pasăre
Colibri.
Oricând există riscul
Să mă lovesc de vreun
Fir de praf
Și atât îmi trebuie.
Motorul se activează,
Produce lucru mecanic
Ca pentru a trece înot
Canalul Mânecii.
Se mai liniștește.
Atunci am impresia că se va
Opri
De tot
Fix într-un moment esențial.
Cui nu-i e frică să i se
Oprească motorul
Pe trecerea de cale ferată?
Și atunci… iar pornește de fiecare dată
Și va tot porni,
Dar tot ca pentru un sportiv,
Pentru un alpinist care vrea
Să cucerească Everestul
(Că tot se rămâne fără aer)
Sau ca pentru un alergător la
Jocurile Olimpice,
Care aleargă ca și cum viața lui
Ar depinde de cursa asta.
Ce-ți mai e, domnule, și cu spaimele
Astea…
Am uitat să spun, da, da,
După ce iar se liniștește
Motorașul,
Mă cuprinde o oboseală…

Ai spune că aseară am băut o farmacie
De ospiciu.
Îmi obosește până și
Voința de a fi.
Dar nu, eu nu iau pastile,
Nici nu merg la doctori.
Dacă motorul merge, înseamnă că sunt
Viu.
Așa o fi viața, domnule,
Cu multă panică
Și cu frică de tot felul de inexistențe,
La tot pasul.
Măcar dacă eram
Doar un stejar în sămânță asta firavă,
Dar nu, eu sunt
O întreagă pădure…