MARA ONEL – ”STILOUL CU MONOGRAMĂ” (roman în curs de apariție) – fragment

– Și acum? aproape suspină Véra Levert, de îndată ce părăsiră casa Blancafort. Illy Bonhomme nu primește nimic la moartea Clarei și, oricum, nici nu are nevoie de asta, fiind cine este. Alexandre Cheval? Ei, dacă tot ați insistat asupra problemei testamentului și el e singura persoană fizică din ecuație care are de câștigat, de ce l-am lăsat în urmă atât de ușor? continuă ea, contrariată.

– Dacă pui o arahidă în fața unei ghinde și nu le mai găsești, dai vina pe elefant sau pe veveriță? răspunse Bertrand.

– Nu prea văd legătura, dar… E o întrebare-capcană? De vină e vântul care suflă și le ia, nu-i așa? se simți fata mândră că nu fusese păcălită.

Detectivul zâmbi enigmatic.

-Monsieur Bertrand, spuneți-mi! Nu mă puteți lăsa așa!

-Dacă ar fi fost vântul, ar fi fost un accident, fu singurul lucru pe care-l mai rosti bărbatul, înainte să se oprească în loc.

-Ce facem?

-Vreau să verific ceva, deschise Bernard Bertrand poarta către casa vecină.

-Monsieur?

Dar el nu-i dădu nicio explicație. Ciocăni scurt în ușă și aceasta se deschise după câteva zeci de secunde de așteptare.

-Bună ziua, salută Bertrand, fără să fie descurajat de chipul ivit în prag.

-Bună ziua, zise celălalt, un pic confuz.

-Numele meu este Bernard Bertrand. Tu cum te numești?

-Georges, se prezentă el, încuviințând încet din cap, recunoscându-l pe detectiv și făcând legătura dintre el și agitația de dincolo de gard.

Georges era un tânăr semeț. Să fi avut vreo paisprezece ani, dar privirea îi trăda maturitatea.

-Tata nu e aici acum, dacă pe el îl căutați. S-o strig pe mama?

-Eu cred că tu m-ai putea ajuta mai mult.

Pe chipul lui Georges apăru o scânteie, la posibilitatea de a fi important într-o anchetă.

-Ce-ai făcut ieri?

-Sunt suspect, domnule?

-Ți-ar plăcea să fii? îi făcu Bertrand cu ochiul, ghicind entuziasmul adolescentului, care răspunse cu un surâs.

-Să mă gândesc… M-am trezit devreme și l-am însoțit pe tata la lucru, așa cum fac uneori. E asistent la spitalul de pe Avenue Pasteur. M-am întors acasă la timp pentru masa de prânz, după aceea am ajutat-o pe mama să urce niște cutii cu vechituri în pod și, după-amiază, am văzut-o pe doamna Blancafort plecând și am știut că se îndrepta spre teatru, pentru că am văzut afișele cu piesa în oraș. Am citit câteva ore – Jules Verne – și, pe la opt fără un sfert, am ieșit în curte să arunc una dintre cutiile despre care v-am zis, pe care tata a hotărât să nu o mai păstrăm, fiindcă era plină doar cu fotografii vechi. Lumina era aprinsă în camera de zi a lui madame Blancafort și cred că geamul era deschis, pentru că am auzit vag un Apropo, șerpii mă dezgustă. Nu părea vocea ei, așa că mi-a trecut prin cap că o fi vreo problemă cu șarpele pe care l-a îngrijit până acum vreo șase luni. Asta a fost tot. Am intrat în casă, la cină, am mai citit câteva pagini și am mers la culcare.

Băiatul oftă, în semn că era sfârșitul istorisirii.

-O zi plină, comentă detectivul și îi strânse mâna, lucru care-l făcu foarte mândru pe Georges.

Își luară la revedere și Véra Levert profită de primul moment în care rămaseră din nou singuri:

-Mai știți povestea de la începutul lunii, a Clarei, despre șarpele pe care l-a dat altcuiva? Dacă s-a întâmplat ceva care a făcut-o pe noua stăpână să se simtă trasă pe sfoară de verișoara mamei? Adică… Sunt destul de sigură că marea actriță era capabilă de înșelăciune. Nu mi-a plăcut niciodată și nu mă simt vinovată s-o recunosc. Ce credeți, monsieur?

-Cred că acel șarpe e doar praf în ochi.

****

Urmă o săptămână tăcută. Domnișoara Levert știa că detectivul avea s-o anunțe îndată ce obținea ceva ce semăna cu o pistă interesantă, însă nu-și putea împiedica iritarea în fața faptului că bărbatul nu părea să-și dea prea mult silința ca să descopere acea pistă.

Vineri după-amiază, Jaques Duvin se afla pe unul dintre fotoliile lui Bernard Bertrand, vorbind despre mersul anchetei, care era, de fapt, un șchiopătat stângaci. Devenise evident că singurul suspect care ar fi avut mobil și oportunitate, majordomul, își lua munca prea în serios ca s-o trădeze pe Clara Blancafort. În plus, se părea că logodnica lui era reală și nu duceau, împreună, lipsă de bani. Șarpele pe care victima îl îngrijise până când crescuse prea mult și începuse să aibă nevoie de prea mult din timpul ei ocupat aparținea acum unei femei singure, trecute de prima tinerețe, care se mutase din oraș de câteva luni și, în ziua crimei, se aflase în preajma multor martori, la un târg de vechituri.

Găsiseră și o informație care suna promițător: Albert Lefèvre, un fan pe care-l cucerise mai mult decât pe ceilalți, își recunoscuse sentimentele și fusese refuzat fără ocolișuri, cu vreo lună în urmă. Însă, de atunci, făcuse deja rost de o altă parteneră, o anume Constance, și nu dădea semne că ar avea gânduri răzbunătoare.

Detectivul își aminti de cina la familia Levert, de verișoara lui Roger și de însoțitorul acesteia.

Dintre toți cei de la teatru, niciunul nu avea vreun motiv direct ca să-și păteze mâinile. Da, o displăceau, dar de ce să-și complice viața, când puteau s-o ignore pe Clara Blancafort, pur și simplu?

Poliția se întorsese la a nu avea nimic.

-Și stiloul? întrebă Bertrand.

-A, am uitat. Într-adevăr, oamenii mei au găsit un toc de stilou care era gol și se pare că niciun instrument de scris nu se afla asupra victimei, dar nu văd unde ar putea duce asta. Până la urmă, nu înseamnă mare lucru, nu? Îl putea pierde sau lăsa intenționat altundeva.

-Mă întreb dacă așa e, murmură Bernard Bertrand atât de încet, că Duvin nu se obosi să-l  ia în seamă.

După un moment de tăcere, comisarul-șef recunoscu:

-De fapt, eu speram să ai tu ceva pentru mine, pentru că eu sunt în ceață. Ceață densă. Nimeni nu pare să aibă un mobil cu adevărat. Mă tem că, până la noi detalii, sunt nevoit să las cazul ăsta deoparte.

Bertrand aprobă abia perceptibil, cu o singură mișcare a capului, reflectând la ceva.

Jacques Duvin își luă la revedere și trecu pe lângă Véra Levert când ieși, salutând-o în grabă.

-Monsieur Bertrand?

-Domnișoară Véra?

-Am vrut să vă anunț personal că, deși încă nu știu sigur despre ce vorbim, am dezlegat ghicitoarea dumneavoastră cu elefantul și veverița.

-Chiar așa, mademoiselle? Dar astea sunt vești minunate, surâse detectivul, un pic surprins.

-M-am gândit la ce ați vrut să spuneți. De ce s-ar obosi elefantul să facă și ghinda, care nu-i place, să dispară, când ajunge la arahidă fără efort? Deci, în loc să fii orbit de elefantul din cameră, cauți veverița, care se bucură și de arahidă, și de ghindă.

Levert era încântată de raționamentul ei de necombătut.

-Bine judecat, mademoiselle Véra. Bine judecat!

-.. Acum că am rezolvat partea asta a enigmei, bănuiesc că arahida reprezintă moartea Clarei Blancafort. Însă cum rămâne cu ghinda?

-Trebuie să recunosc că nu știu încă. Dacă mi-aș da seama ce-mi scapă…