”Proștii sub clar de lună”

“Personajele mele (comice, ridicole) au, desigur, chiar și un anume fel de loialitate; își exprimă limpede punctul lor de vedere. La ele nu există deosebirea dintre aparență și esență… Personajele mele au ajuns la treapta cea mai de jos… Lor până și duplicitatea li se pare la mintea omului.” „Teatrul meu are stil. N-am ce face, trebuie să mă resemnez… originalitatea e un viciu de care te vindeci greu”  – Teodor Mazilu

Da’ chiar nu mă jenez defel să-i fur titlul lui Teodor Mazilu (de-abia mă înscriu în trendul plagierilor) și să-l adaptez nițel, fie și doar pentru că e frumos în septembrie la Pitești.

N-o fi chiar ca la Veneția, dar avem parte de o toamnă piteșteană frumos colorată, iar o culoare în plus a adăugat-o Teatrul Al. DAVILA, cu o piesă de Teodor Mazilu. Un foarte interesant autor, care a absentat (nemotivat!) mai bine de trei decenii de pe scena piteșteană (mi-aduc aminte de Somnoroasa aventură, pusă în scenă prin “88-“89 de Mihai Lungeanu, cu Jean Roxin, Willy Câta, Mihaela Lupu…). Despre spectacolul în cauză – Proștii sub clar de lună, cea mai recentă producție de la DAVILA, ca să fiu laconic, pot spune că l-am văzut și vă îndemn și pe dvs. să-l vedeți. Asta, pentru că DA, mi-a plăcut, așa că-mi asum invitația cu toată responsabilitatea (de care sunt capabil). Despre spectacolul în cauză, regizorul său, Felix Alexa declara: “Proștii sub clar de lună este un spectacol actual și puternic, deloc realist, dar impregnat de viciile realității, un strigăt de revoltă și dezgust împotriva lumii de corupți și mitocani în care trăim. Personajele lui Mazilu sunt extrem de incitante pentru mine, conțin infinite nuanțe ale prostiei și șmecheriei umane, aș putea spune că ele sunt profunde în superficialitatea lor, un paradox construit minuțios în spectacol. Mi-am dorit o comedie plină de sarcasm, despre cangrena lumii de azi. Un carusel vesel și plin de energie al stupidității umane ridicate la rang de crez existențial”.

Și are dreptate regizorul spectacolului: deși este vorba despre un text aparent ușor, cu replici spumoase, întreprinde și ceva sondări ale suflețelelor neliniștite, frământate nu de nu știu ce chestiuni exitențiale, ci de probleme uzuale, chiar casnice ale personajelor, muncite de monotonul derizoriu cotidian. Este de remarcat că, prin acest spectacol, teatrul piteștean realizează mai multe premiere deodată: a montării acestui text la DAVILA, a colaborării teatrului piteștean cu un regizor cu palmares serios, a prezenței actorului Adrian Titieni pe aceeași scenă piteșteană, a conlucrării Felix Alexa – Adrian Titieni. Și să un uităm amănuntul interesant – că în rolul lui Gogu, personaj făcut celebru în întruchiparea fostului rector al IATC – Octavian Cotescu, apare un alt fost rector al aceluiași institut, devenit între timp Universitate (UNATC) – Adrian Titieni. Pesemne că, pentru a vorbi despre proști și prostie, se cerea și puțină pedagogie…

**

Piesa Proştii sub clar de lună a fost publicată mai întâi în revista Teatrul (nr. 11/1962) cu un titlu ușor schimbat (Sub clar de lună), apoi jucată în premieră la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, în regia lui Lucian Pintilie, cu un Gogu imposibil de uitat și foarte greu de egalat – Octavian Cotescu. Octavian Cotescu, pe care cei mai mulți dintre tinerii de azi îl cunosc doar din filme ca Operațiunea Monstrul,  pe care nu l-au văzut în Bulgakov sau în acele minunate Anecdote provinciale ale lui Vampilov și care a fost, în urmă cu o jumătate de veac, actorul care a adus pe piața românească două personaje masculine seducătoare: pe Costel al lui Băieșu (care împreună cu a sa Tanță lipea de televizoarele de atunci poporul dornic de comedie televizată), dar mai ales pe mazilianul Gogu.

Pe atunci (ca și acum), personaje îngroșate atât cât suportau pielea, costumația, bunele maniere, dar mai ales vigilenta cenzură (sau și mai vigilenta autocenzură) se comportau/ se comportă după un cod moral propriu, surprinzător pentru omul obișnuit (dar și transmisibil de la piesă la piesă). Am putea spune că ceea ce Mazilu ne-a livrat este Amuzament în stare pură? Nicidecum, este amuzament, dar și oarece cântărire a resurselor spirituale ale personajelor, a ticurilor și tarelor acestor personaje, care una se pretand a fi și alta sunt în reality…  Autorul și regizorul posedă știința producerii efectelor comice, a provocării unor zâmbete malițios-înțelegătoare sau a stârnirii râsului în hohote.

Deși în piesă este vorba de două cupluri, Gogu-Clementina și Emilian-Ortansa, practic acțiunea se desfășoară în jurul lui Gogu, angajat undeva, nu știm unde, pe un post ofertant (poate merceolog, poate magazioner, poate chiar gestionar), un post care-i oferă posibilitatea să bage mâna pân’ la cot în gestiune și să obțină semnificative venituri ilicite. Să nu căutăm adâncimi, motivații profunde, în eroii noștri sălășuiesc sentimente ieftine, superficiale, iar cele două cupluri parcă-s făcute din elemente interșanjabile. Că dacă la început cuplurile erau aranjate pe criterii (poate cândva) amoroase, după ceva peripeții se re-aranjează (provizoriu!) pe criterii de competență într-ale viciului și virtuții.

Pe vremuri (da’cine-și mai amintește?), exista în fiecare unitate un compartiment CFI – Control Financiar Intern – care îndeplinea funcția de bici aplicat celor care, din negilență (posibilitatea relei intenții nici că se punea), vătămau în vreun fel anume patrimoniul întreprinderilor sau instituțiilor. Frica de acest control financiar ineluctabil și inexorabil inspiră multe acțiuni ale lui Gogu, acțiuni care, conform unor știute legi, provoacă reacțiuni (în fel și chip) ale celorlalte personaje; de aici, destule încurcături. Și, desigur, în piesă multe ițe mai încurcă și dragostea, pentru că de când e lumea și pământul, așa cum bine ne-a demonstrat Pat Benatar – Love is a battlefield… Ce adică, isn’t it?

În ultimii ani, am constatat o focalizare a privirii regizorilor actuali asupra unor texte din anii blamați și categorisiți ca neproductivi (sau chiar contra-productivi) pentru cultura română. O atare abordare spune multe despre viziunile criticii noi, viziuni deprinse prin școlile care au apărut peste tot și încadrate cu profesori de peste tot… sau nu chiar neîncadrate. Pentru că, pe vremea aceea, dramaturgi cu har (sau skills&know–how, cum zicem noi, tinerii) au construit piese savurate de public. Dacă piesa lui Aurel Baranga (1913-1979), Opinia publică, s-a jucat cu mare succes la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, nu văd de ce și alte texte care, după părerea mea, nu sunt 100% revolute, texte care au fost gustate de publicul (mult mai avizat) al acelei perioade, nu ar merita niște teste de anduranță, sub forma unor viziuni regizorale care ar servi de interfață între dramaturgul de-atunci și publicul de azi.

**

Piteștenii și bucureștenii lui Mazilu

Distribuția piesei, inspirat selecționată din resursele teatrului și întărită cu invitați de clasă, își face treaba cu brio, adică desfășoară pe scenă și talent, și știința jocului, și abnegație.

Adrian Titieni este Gogu, un bărbat cam la vreo 40 de ani, fante de clasă medie, cunoscător într-ale vieții, afacerilor dubioase și femeilor, se satură de arătoasa, dar cam ștearsa Clementina (poate acea femeie de 30 de ani, dar mai puțin seducătoare ca a maestrului Honoré), fostă funcționară pe undeva (nu știm pe unde, dar nici un prea contează), dar retrasă din câmpul muncii la cererea imperativă a lui Gogu. Este un cinic cam ratat (cu origini burgheze, ceea ce pe-atunci nu era pera bine) și care în relațiile cu femeile folosește nu un umor ușor, nu tradiționala zeflemea bucureșteană de la Capșa, nici măcar persiflarea à la giuleștina, ci un tip de sarcasm înțepător-mușcător (asezonat, la nevoie, cu o palmă, două, să simtă femeia că e iubită cu patimă…). Și ceva accente de parodiere a vieții cinstite, dar și a Jmecheriei profitabil practicate de Gogu; pentru el, imposibilul nu există, crede cu fermitate că nimeni nu poate rezista în fața supra-licitării tentației, trebuie doar săltată miza…

Tentativa de înălțare spirituală și de îndreptare comportamentală din final (de reconversie s-ar spune azi), de încadrare în ceea ce –,cam pompos și destul de găunos- se numea pe-atunci disciplina muncii eșuează, (anti)eroul nostru e consternat… Mai că-i vine să plângă, dar (cred eu) nu pentru că s-ar căi de ceea ce a făcut, ci doar gândindu-se la perspectiva sumbră care i se deschide în cale: o viață de om cinstit… Or, așa ceva, puaahhh… mai bine lipsă! Deja cunoscut prin prezența pe scena piteșteană în personaje cu complexe (și complexități!), Gogu Preda ni-l aduce pe scenă pe Emilian, un bărbat de vreo 30 de ani “cu două licențe”, evidențiat în muncă, lună de lună, un as al descoperirii fraudelor financiare, bolnav cronic de exces de moralitate combinat cu deficit de sensibilitate față de farmecul feminin (un caz clinic complex!). Un individ de-a dreptul anost de cinstit, incapabil să spună un DA hotărât anumitor solicitări ilegale ale soției sale, Ortansa, drept urmare – părăsit. Mai degrabă un Savonarola decât un Giordano Bruno, la început Emilian e cam timid, cam prea moral şi un pic cam tont. Dar oricine, dacă vrea, se transformă, așa că spre final personajul său este de-a dreptul ameninţător, prin alura de justițiar-financiar. Parcă i se simte aura revanșardă, iar atunci când scoate la iveală un toporaș drăgălaș zici că e chiar statuia animată a comandorului din Don Juan.

Ada Dumitru intră bine în pielea, năzuințele, refulările și idealurile pierdute ale Ortansei  o tânară “înaltă, voinică, splendid exemplar… o știe tot Bucureștiul”  dar “tigroaică infidelă” și cam “zdreanță”… Ada Dumitru excelează în etalarea cu agresivitate periculoasă a nurilor, a sex-appeal-ului Ortansei, un “trup tânăr și exuberant care n-a avut timp să-și pună ordine în senzații”, adică să updateze și re-aranjeze senzațiile în pas cu experiența dobândită pe parcurs. Minunat extazul care o lovește doar citând posibilitățile valorificării superioare a resurselor fizice: ce picioare, ce sâni, ce temperament, ce experiență… păcat că se irosesc pe Dâmbovița, în loc să seducă bogătași pe Coasta de Azur… Un potlogar și o curviștină par a fi cuplul ideal pentru timpurile noastre foarte productive în venituri ilicite și averi nejustificate, numai că…

Ramona OLTEANU este o Clementină docilă, mai mult gospodină decât amantă, fostă angajată cinstită, în prezent retrasă din câmpul muncii și incapabilă să spună un NU hotărât la anumite cerințe ale lui Gogu. O gâscă neascultătoare care – precum Cenușăreasa – n-a trecut proba pantofilor (a refuzat să-i încalțe pe motiv că-s cumpărați din bani furați). O casnică adevărată, care vrea mult mai mult decât mobilă, ceva foarte greu de dobândit atunci ca și acum –  vrea căldură sufletească. Pentru o astfel de opțiune extravagantă este părăsită și lăsată să bocească.

Dar să nu neglijăm aportul celor două neveste, celor două “bufnițe neputincioase” (trădate în amoooor, folosite, părăsite, regăsite, schimbate) la finalul apoteotic: ca o selecționată a Eriniilor, Ortansa si Clementina îl imploră aproape plângând: “Nu sta nemișcat, Gogule! la-te cu mâinile de cap! Regretă, Gogule, regretăăă!”

Poate mizând pe unitatea dintre gând și faptă, Gogu mimează așa cum poate regretul… Speră el că, executând gestica asociată în mod curent acestei stări, chiar ar genera sentimentul (poate vă amintiți ce pățește un erou al lui Jack London din Lupul Mărilor), dorit. Dar regretul mimat nu e tocmai regret real, mai ușor cu zisa, mult mai greu cu făcuta… Confruntate cu eșecul încercării, Clementina și Ortansa, precum Thelma și Louise, se aruncă în abisul sufletului gogulescian, negru de păcatele hoției, minciunii și ale altora, asociate.

Exact ce trebuia spectacolului sunt Mirela Popescu, mămoasă, dar riguroasă în felul în care a adus-o pe scenă pe mama Ortansei, convinsă că “minciuna înzdrăvenește omul”, și Cătălin Mirea, în rolul tatălui Ortansei, foarte explicit-protector și darnic în sfaturi bune (“Emilian, băiatule, să nu te apuci să bei… alcoolul e o soluție temporară”). Cât despre scena de dragoste (de-a dreptul maternă!) între soacră și ginere – Mirela Popescu – Gogu Preda, n-ar fi la îndemâna multor teatre…

Adrian DUȚĂ este chelnerul cu maniere elegante, care detectează imediat șmecheria și știe să ofere băutura atât de necesară durerii clientului.

Maria MIU a construit un decor exuberant și ușor deplasabil, constituit din multe glastre cu flori de diverse forme și mărimi, de parcă, parcă ceva aduce cu teoria (și practica) Teatrului Floral-Spaţial. Nu știu dacă scenografa Maria MIU ne-a adus pe noi, spectatorii, la Jardin des plantes (belle plante se spunea șmecherește despre o femeie frumoasă) sau în junglă. În jungla mare a societății astfel organizate sau în jungla mică a familiei, a cuplului… Oricum o fi, tot bine este.

Felix ALEXA este regizorul unui spectacol frumos rotunjit, pe care-l ține în mână ca pe o minge de handbal (ca fost handbalist îmi dau seama), dar nu numai atât. Felix Alexa nu înfierează cu mânie liberalist-corporatistă, cum e spiritul epocii actuale, ci doar expune judecății publice specimenele din insectarul său. Le expune elegant, simpatic, chiar umblă la resursele noastre de înduioșare. O bună cunoștință de-a mea din clasele gimnaziale – un oarecare domn Talleyrand – susținea că “a face diplomație înseamnă să fii când zeu, când porc dar, întotdeauna, cu grație.” Gogu, s-o recunoaștem,  nu face diplomație chiar la nivel înalt ca domnul de Talleyrand, dar își desfășoară talentele de diplomat de cartier, îmbrobodindu-le pe doamnele din apropiere. Este -,după unitatea de măsură maziliană– un derbedeu grațios care jonglează cu ideile și femeile. Chiar autorul sublinia această idee: “graţia nu există numai în balet, graţia există, din nefericire, şi-n găinării. Sunt unii care comit găinăriile grosolane, delapidează cu stângăcie…Ei, bine, el are graţie… toate găinăriile lui au o mişcare suplă, graţioasă… Trece uşor de la o idee la alta, de la o femeie la alta…”
În teatrul lui Mazilu și mai ales în acești Proști sub clar de lună, ifosele platitudinii pândesc la fiecare replică pronunțată cu hotărârea unei sentințe morale. Luându-l de ghid într-ale științei teatrului pe un oarecare domn Brooks, acea poetică a excesului numită melodramă, precum și sentimentalizarea (și dânsa excesivă), duce la decăderea tragediei (înălțătoare prin suferință) într-un soi de parodie a tragicului sau  într-o dramoletă derizorie și (aproape) rizibilă. Cam p’acilica, prin zona asta se-nvârt și eroii lui Mazilu, lui Alexa și acum și ai noștri.

Stau și mă-ntreb pentru ce ar putea să nu ne placă (măcar un piculeț) acest Gogu cuceritor (Coureur de jupons se zicea pe-atunci în cercurile mai sus-plasate) și profitor? Să fim serioși, ne-au plăcut nouă – în pofida cerințelor imperative ale moralei comuniste- niște hoți de mare anvergură ca Butch Cassidy și Sundance Kid, d’apăi simpaticul potlogar Gogu… Pe lângă regie, a realizat și versiunea scenică, a pus personajele în lumina cea mai potrivită (după resusele teatrului) și a ilustrat duelurile feminine cu șlagăre ale prietenilor noștri  Ludwig și Aram, care nici măcar nu cer bani pentru drepturile de autor. Cât despre textul scenic, esențializat, o întrebare nu-mi dă pace: oare ce-o fi avut Felix ALEXA cu Vasilica? Că doar zicea și ea acolo câteva replici, nu deranja pera tare, resurse artistice pentru acest rol, dacă le căutai, se mai găseau… Bine, așa chiar și pentru Gogu s-ar fi găsit cel puțin un actor în teatrul piteștean (eventual, într-o distribuție cu dublură), dar presupun că o fi chestie de markenting cultural, or cu așa ceva nu te poți pune…

**

Și dacă v-am îndemnat de la bun început să vedeți spectacolul, în ipoteza că v-ați luat cu alte trebi, cu alte gânduri, că aveți alte interese și ați uitat, reiterez invitația la acest spectacol care mie mi-a plăcut și m-a și îndemnat să-l recitesc atât pe Teodor Mazilu, cât și opinii ale unor cunoscători (și degustători cum spunea Mircea Ghițulescu) ai operei mazilesciene.

După părerea lui Mircea Ghițulescu, exprimată clar într-una dintre cele mai importante lucrări din ultimele trei decenii, Istoria Literaturii Române – Dramaturgia (Ed.Tracus Arte 2008), “Teodor Mazilu nu este neapărat un autor dramatic, pentru că vocația sa este de filosof al moralei, de moralist în tradiția pascaliană a termenului care, speculând neobișnuita abilitate a replicii, a găsit cea mai adecvată formă de exprimare în dialog. Piesele sale sunt, astfel, dialoguri filosofico-morale, în tradiția în care operele filosofilor, de la Platon la Diderot, sunt solilocvii transcrise sub forma conversației peripatetice cu un interlocutor imaginar. Fascinat de propriul sistem, repetă de la o piesă la alta preocuparea (firească la un moralist) pentru personaje, pentru caractere, în dauna situației dramatice. Teatrul lui Mazilu este, deci, unul de personaje insistent reluate și ajustate, ceea ce nu face decât să consolideze ideea unui sistem satiric ce își consacră cu tenacitate propria mitologie.”

*

Criticul Paul Cernat îi face o caracterizare sintetică surprinzătoare (aproape maziliană), când susține că „adevărata consacrare Teodor Mazilu o va cunoaște ca dramaturg… unul dintre cei mai originali moraliști postcaragialieni din perioada comunistă: un Băieșu în stil Cosașu, cu ecouri cehoviene și ionesciene”.

*

Cum foarte bine observa George Pruteanu, cu adevărat un priceput în operele lui (Caragiale și) Mazilu, “homo mazilianus e licheaua care şi-a pierdut cu totul conştiinţa propriului lichelism”. Păi chiar așa, priviți vă rog în jur, o groază de perso-nulități din afaceri și politică sau vedete TV, contemporanii noștri cu trei doctorate și patru-cinci partide la curriculă parcă i-ar fi servit drept modele lui Mazilu. Sunt mândri de ei și de năzbâtiile pe care le trec la rubrica mari realizări (mai mult sau mai puțin) naționale.

*

Teodor Mazilu vorbea cu dezinvoltură despre cea mai mare aventură a vieții sale, teatrul: „Când am scris «Proştii sub clar de lună», aveam 32 de ani. Scrisesem câteva volume de proză satirică, două romane, desfăşurasem o oarecare activitate publicistică şi mărturisesc că nu mă gândeam până atunci să mă ocup de teatru. N-am fost crescut în miracolul teatrului şi aveam o suspiciune faţă de teatru ca spectacol. În viaţa de toate zilele, iubeam spectacolul. Nu-mi plăcea teatrul, nu mă atrăgea această uzină de iluzii… Cunoșteam operele fundamentale ale dramaturgiei, dar niciodată nu credeam că spectacolul poate să adauge ceva asemănător acestor texte. Înainte de a scrie «Proştii sub clar de lună», nu văzusem decât câteva spectacole, iar legăturile mele cu teatrul erau sporadice. Teatrul a fost o iubire târzie, doar atunci când am înţeles că teatrul este una dintre acele extraordinare invenţii ale omului, dovada lui de candoare, de responsabilitate”.

*

Coleg de generație cu Mazilu, Aurel Baranga făcea o observație oricând valabilă despre teatru: „Diferența dintre tragedie și comedie o face sala de spectacol. La tragedie, e în teatru o tăcere adâncă și solemnă. Nu se știe, însă, dacă e evlavia pe care o naște emoția sau liniștea pe care o provoacă plictiseala. În schimb, ce satisfacție încearcă seral comediograful, când aude sala hohotind la semnalul replicei sale… dramaturgii care scriu tragedii sunt bănuiți de profunditate, iar comediografii, de frivolitate și ușurință… În fiecare epocă râdem de altceva și plângem, din aceleași pricini, de la începutul lumii… Dacă n-ai puterea să demaști caractere, denunță procedee și încă vei face omenirii un imens serviciu”.

**

Să încerc, în final, să-mi pudrez articolașul cu puțin romantism; am auzit că dă bine la publicul feminin. Se spune că Femeile – acele ființe misterioase din cochetărie – sunt puțintel mai simple decât cred bărbații care le alocă a priori un grad înalt de complexitate… așa că acel eteeern, acel misteeeeer par să fie doar simple presupuneri masculine, pe care experimentatul Gogu le simplifică (ca să nu spun le reduce la esență, că un e cazul…). Dar chiar și așa simplificate, în această piesă despre cupluri cu piese interșanjabile, FEMEIA (c-o fi una, c-o fi alta, c-or fi – de preferat – amândouă) este refugiul suprem, când pericolul Controlului Financiar este iminent. Așa că voi încerca un cuplet (prima versiune a textului piesei conținea și cuplete, pentru dinamizarea acțiunii, înveselirea și – poate – atenționarea spectatorului), după poemul lui Teodor Mazilu – Adăpost:

”De spaime hăituit ca un pungaș,

M-am zăvorât în trupul tău gingaș.

Acoperă-mi cu părul tău

Sufletul meu puţin şi rău!”

*

Nu mă pot abține să nu-l mai citez o dată pe nenea Mircea Ghițulescu, care într-o carte de acum  patru decenii, dedicată dramaturgiei române, scria:

”Cu piesele lui Mazilu se petrece un fenomen explicabil prin densitatea de gândire și consecvența obsesiei literare: ele își sporesc semnificațiile la analiza pe text, la interpretarea detaliilor, pentru că autorul își valorifică ideile prin însumare și nu prin sinteză. Lipsite de o acțiune realistă în favoarea unei acțiuni și a unui subiect dedus teoretic, piesele lungi ale lui Teodor Mazilu păstrează parcă urmele tentativei autorului de a se adapta duratei curente a spectacolului. Acțiunea, în aceste cazuri, supraviețuiește mulțumită unor artificii nu întotdeauna ușor de admis. Raționalist ca tip de gândire și ca aspirație, Teodor Mazilu trebuie descoperit și în idealul său de puritate, în nemulțumirea de sine, producătoare de ironie și autoironie. Lumea teatrului său este obișnuită prin disimularea unei secrete aspirații spre depășirea imperfecțiunii umane… Mazilu suferă, pentru că eroii săi nu suferă din cauza filosofiei, a nedesăvârșirii individului… Dincolo de particularitățile caricaturale ale eroilor săi, Mazilu se ocupă de problema mediocrității ca o limită generală a ființei umane. Mediocritatea e tragică, dar Mazilu s-a hotărât s-o divulge și nu s-o căineze. El operează cu lacrimi în suflet, dar taie în carne vie”.

*

Rectificare

Pentru a nu-i induce pe cititori în eroare, se cuvine să facem o rectificare. În presă a apărut în mod eronat că piesa a fost scrisă “în urmă cu aproape 40 de ani”. Nuuu, pentru că, dacă autorul a părăsit această lume acum 43 de ani ,i-ar fi fost foarte greu să o scrie “în urmă cu aproape 40 de ani”. Piesa a fost scrisă prin 1962 și jucată în premieră, la Bulandra, în decembrie 1962, așadar, făcând socoteala, acum 61 de ani, în regia lui Lucian Pintilie. Spectacolul este premiat, dar după două luni este scos de pe afiș.

CRISTIAN SABĂU