O SĂ NE FIE BINE!

Optimist, curajos, entuziast îndemnul! Plină de nuanțe consolarea! Mai cu seamă atunci când vin din partea unei tinere femei, abia ieșite din adolescență.

”O să ne fie bine!” este titlul primei cărți de poezie a MAREI ONEL, absolventă a Colegiului ”Ion C. Brătianu”, olimpică națională la Limba Franceză și autoare a opt volume de proză. Mara Onel este fetița-minune  de acum șase ani, care lansa un roman polițist la vârsta la care, trebuie să recunoaștem, astăzi se citește pe sponci și se scrie în păgâna limbă a inteligenței artificiale. Și, oricum, nu literatură. Mara avea, așadar, 13 ani, când a publicat primul ei roman polițist, o premieră în România. I-au urmat altele, cu deosebire în perioada pandemiei, când ea a ales să-și construiască o realitate paralelă, astfel încât boala, moartea, răul care ne-au zăvorât în case și în noi înșine să nu o poată copleși.

Cărțile Marei Onel au fost bine, chiar foarte bine primite. Lansate la Biblioteca Județeană Argeș, au ajuns atât la cei din generația ei, cât și la părinții și bunicii lor și, bineînțeles, la profesorii de la colegiu. Aprecierile nu au fost gratuite. Mai ales că autoarea nu s-a limitat la genul polițist. A pășit cu încredere și pe teritoriul romanului psihologic și de dragoste, pentru ca, anul trecut, să decidă că a sosit momentul debutului poetic.

Ca unul care care i-a citit și i-a recenzat toate producțiile literare de până acum, mărturisesc faptul că am fost foarte curios să văd cum se simte în vers. Introvertită, sofisticată, fără să lase o clipă din mână hățurile – în proză, îmi imaginam că poezia o va supune unui efort suplimentar. Altă cadență, alt tipar emoțional, mai multă fluiditate și acel joc al vrăjirii – dezvrăjirii, propriu poeziei de actualitate.

”O să ne fie bine!” adună aproape 100 de texte lirice. Scurte și dense. De dragoste. Pe coperta a patra, distihul ”Tu/ Singurul meu vers liber”. Nu lipsește   nici dedicația pe care cred că a conceput-o zâmbind reținut, cum îi e felul: ”Mulțumesc poeților pentru poezie”.

Acum, ce cred eu despre carte? Cred că Mara Onel se străduiește – și este de aplaudat – să evolueze în toate registrele la îndemână. Este conștientă că poezia a fost creată pentru meditație și rugăciune. Și atunci se așază în genunchi, își apropie palmele și, cu respirația mică, ascultă veștile din necunoscut. Despre ceilalți și despre ea însăși. Despre sentimente și despre îmblânzitorii de sentimente. Despre cum e să fii, în același timp, aici și în altă parte, trăind la fel de intens și aproapele, și departele: ”A ce miroase sufletul?/ întrebarea e, desigur, absurdă,/ absurd de generală, vreau să zic./ Despre al meu știu, fiindcă-l simt uneori,/ când mi se strecoară printre gene/ sau printre degete,/ ca să meargă lângă mine…/ Pielea sufletului meu/ poartă urmele dulci-amărui/ ale pielii sufletului tău,/ de parcă s-ar fi întâlnit,/ de parcă s-ar fi cunoscut,/ de parcă, înțelegându-se și/ iubindu-se din priviri,/ ar fi făcut schimb/ de aripi o noapte”.

Cartea este un dialog îndrăgostit, cu un iubit eteric. La 19 ani, Mara Onel pare să fi priceput adevărata natură a relației dintre două ființe omenești – o euharistie a trupului și a sufletului, care se venerează pe rând: ”Astăzi sunt poezia ta./ Azi tac…/ Inventează-mă!/ Scrie-mă/ De sus până jos!/ Citește-mă de jos până sus!/ Niciodată nu mi-ai spus/ Cât de frumos/ Scrii cu mâinile goale/ Și poezia, pasămite,/ Nu ți-a spus cât de frumoasă se simte./ Ți-aș recunoaște-o eu,/ Dar azi e rândul meu/ Să râd și să tac./ Tu scrie!/ Eu îți sunt poezie”.

Mara Onel este un talent real. Știe acest lucru, așa cum știe și că talentul trebuie dublat de trudă și urmărit îndeaproape de o stea norocoasă. Prin urmare, sunt convins, la fel cum convinsă este și ea, că o să-i fie bine, mai ales dacă ține cont de semnele care nu sunt din lumea aceasta: ”Unde să nu te caut,/ Ca să te găsesc?”

LIVIU MARTIN