Vavila Popovici-Mărturisiri


Așa cum ne-a obișnuit – obișnuință frumoasă, pe care-mi doresc s-o păstreze timp bun de-acum înainte – scriitoarea Vavila Popovici a trimis, prin poștă, în urmă cu trei săptămâni, un nou volum de versuri. Și tot ca de obicei – bilingv, pentru că depărtarea a învățat-o, printre altele, că semnul pe care-l închide în el un cuvânt, ca un copac floarea, nu se desferecă, în limba patriei de adopție, la fel precum în limba maternă. Mai mult, doamna Vavila Popovici are cititori și în SUA, așa că traducerea poemelor, din română în engleză (ele sunt concepute întotdeauna în limba țării după care tânjește) este binevenită.

”Mărturisiri” (”Testimonials”) reface traseul melancoliei în stare pură, acea melancolie pe care tinerii nu o înțeleg, chiar și atunci când scriu, la rîndul lor, poezie. Nu o înțeleg, pentru că ea are legătură cu viitorul, nu cu trecutul, cum s-ar crede. Este legată de timpul care a mai rămas, adică de un rest, de o virgulă, de niște puncte de suspensie, de ceea ce este încă, dar poate, în orice clipă, să nu mai fie: ”Un vânt schizofrenic se răsucește-n văzduh,/ ramurile copacilor înving elegant, mlădios/ armele vântului./ Întorc privirea și văd sfințenia cu care/ lumânarea candelei arde în odaie…/ Privesc și învăț de la toate/ cum se poate învinge o moarte”.

Melancolia în stare pură este, însă, fundalul pe care poeta proiectează temele sale de referință: nedreptatea, ticăloșia, debusolarea socială; confuzia la nivelul valorilor; imposibilitatea atingerii idealului, imposibilitate care-l face cu atât mai prețios și care-l plasează mai aproape de Dumnezeu; frica de a exista în lume; importanța rădăcinilor, a originilor, mai cu seamă astăzi, când migrația este dureros de concretă; miza sau mizele supraviețuirii, la vârstele mari, după ce o viață întreagă te-ai străduit să oferi ce e mai bun în tine, consumând toate resursele vitale superioare; eterna frumusețe a naturii, oricât de nemilos ar murdări-o omul; în sfârșit, dragostea, și ea eternă, devenită parcă pe neașteptate – probabil din cauza aceluiași consum fără limită al resursei care te motivează, care te pune în mișcare – spovedanie cel mai adesea, rugăciune uneori, adică atunci și numai atunci când ai înțeles că n-ai pierdut-o niciodată, ci că pe tine te pierduseși, de fapt, și că de aceea te durea sufletul, de aceea căutai cu ochii, disperat, pe cineva prin preajmă.

”Să-nduri ani de zile singurătatea cu grația unui nufăr/ după ce ai cunoscut glodul lumii…/ Cu răbdarea și grația unui nufăr să-nduri și acum/ singurătatea acestui timp,/ examinându-te mai bine, cunoscându-te!…/ Cât timp va trece până când vei putea gusta/ din nou libertatea?” – scrie poeta la pagina 127. Aceasta este, în opinia mea, formula verbală a melancoliei în stare pură, la  care făceam trimitere mai devreme. Așa cum următoarele versuri – ”Să nu ai parte de frumusețea florii moarte,/ să nu-ți pleci capul în fața nimănui,/ fiindcă nimeni,/ în afară de Dumnezeul tău,/ nu merită plecăciunea ta” – întregesc portretul unei doamne cu principii ferme, decise să aștepte cu fruntea sus sfârșitul propriei lumi.

”Mărturisiri” este – cred – volumul cel mai aproape de ceea ce simțim că reprezentăm, acum, pentru ceilalți. Indiferent în ce parte a lumii ne-am afla sau cine ne așteaptă ori nu ne mai așteaptă acasă. După doi ani de rostogolire în prăpastie, deși n-am atins încă pământul, începem să mărturisim. Fiecare începe, într-un fel sau altul, să spună ce are pe inimă, ce n-a înțeles, ce n-a spus la vremea potrivită. Mai mult decât o provocare la bilanț, cartea este o invitație la acceptarea condiției de muritor, unul dintre cei mulți, nenumărați, care-și predau ștafeta în felul în care o fac anotimpurile.

 

Prof. LIVIU MARTIN

Articol adăugat în 7 martie 2022

Mai poţi citi şi…