MARA ONEL

DANTE – Roman, Editura Carminis, 2020

 – Fragment –

Prolog

Cel mai mare liceu din Washington DC, liceul meu, organizează lunar petreceri și baluri. Astfel de evenimente ar putea trece drept seri inofensive, în care adolescenții se simt bine, dar adevărul nerostit, pe care-l cunoaște toată lumea, este că aburii alcoolului te-nvăluie înainte să-ți dai seama și paharele se umplu iar și iar, până când pierzi șirul băuturilor. Azi e sâmbătă și este una dintre acele seri, iar eu încă nu-nțeleg ce caut în clubul ăsta plin până la refuz, înconjurată de chipuri care, deși-mi sunt cunoscute, fiindcă suntem în aceeași clasă, ori în același an, mi se par foarte îndepărtate. Așa-zisa mea prietenă – cea care m-a convins s-o însoțesc – m-a abandonat deja, în favoarea unui tip pe care abia l-a cunoscut. Sunt singură, în toată mulțimea asta ciudată, în mijlocul căreia nu-mi găsesc locul. Și, pentru că pare cel mai bun lucru pe care-l pot face (n-am de gând să-mi depășesc limitele, așa că sunt în siguranță), mă îndrept spre bar și cer un pahar cu un amestec al cărui nume sună ca al lichiorului pentru femei – deci ar trebui să fie bine. Întunericul omniprezent este brăzdat la intervale regulate de luminile reflectoarelor și muzica e mult prea tare, deci încerc să ignor atmosfera și să mă concentrez asupra gustului lichidului din paharul meu – un gust necunoscut, înțepător. Preocupată să mă dojenesc singură, pentru că am fost atât de fraieră încât să am încredere în Emily, cea mai bună prietenă a mea, și să mă gândesc că m-aș putea distra, nu-mi dau seama cum se scurge timpul sau cum ajung să-mi termin băutura care nici măcar nu mi-a plăcut. Încerc să mă ridic, să o caut pe Emily, însă constat repede că efectul alcoolului a fost mai puternic decât anticipasem. Privirea mi se încețoșează o secundă sau două, iar genunchii mi se înmoaie și refuză să-mi mai susțină greutatea. Mă așez la loc, înainte să cad, așteptând să-mi recapăt controlul. Îmi închid ochii. Inspir adânc. Îi deschid. Nu mai sunt singură. Lângă mine stă acum un băiat pe care-l recunosc – sunt sigură că l-am mai văzut – dar nu-mi amintesc numele lui. Totuși, mai puternică decât oricând, mă izbește senzația că e genul de individ care știe exact ce cuvinte să folosească și cum să se uite la tine, ca să te aibă la degetul mic. Îmi întorc capul și mă străduiesc să mă prefac a nu-l fi remarcat. Însă nu am nicio șansă. El e brusc mult prea aproape de mine. Mă încrunt în direcția lui și-l surprind ridicând o spânceană înspre decolteul rochiei mele.

• Îmi plac… buzele tale, îmi spune, încrezător, și-mi dau seama că și-a schimbat propoziția în ultimul moment.

Nu răspund. Doar îi întorc spatele, de parcă n-ar fi zis nimic. Mă simt un pic confuză și înjur în minte decizia de a bea. Nu e nevoie să mă uit ca să-mi confirm că mâinile fierbinți care mi s-au așezat puțin mai jos de umeri sunt ale tipului ăstuia enervant. Vreau să mă ridic și să-i arunc o privire dezgustată, dar nu pot. Nu-mi găsesc puterea să mă mișc și am senzația că  m-am transformat în jeleu. Își apropie gura de urechea mea și începe cu Ce-ai zice dacă… dar nu mai aud continuarea și-mi dau seama că, probabil, sunt prea amețită ca să mai disting cuvintele. Teama e cel mai potrivit sentiment acum, nu? Poate, dar în cazul meu, o amorțeală înnebunitoare eclipsează teama. Sunt vag conștientă că mi se mai pune o întrebare la care răspund, însă nu știu ce, apoi mâinile fierbinți dispar și ceva rece le ia locul. Mă deplasez, împleticindu-mă, până afară – aerul proaspăt îmi face bine, însă nu durează mult, pentru că urc într-o mașină. Mă încrunt și aș țipa. I-aș spune șoferului că am nevoie de ajutor, că nu știu unde mă duce băiatul ăsta și că nu vreau să mă lase singură cu el. Problema e că nu-mi găsesc glasul, așa că tac. Capul mi se lasă încet pe umărul de lângă mine și mă scufund într-un fel de inconștiență. Totuși, de două lucruri sunt, oricum, conștientă: un parfum masculin care, în alte condiții, mi s-ar părea atrăgător și absența oricărui alt contact, în afară de cel dintre tâmpla mea și materialul moale al îmbrăcăminții lui.

Capitolul 1

Îmi uitasem telefonul

Conform ceasului care ticăie netulburat pe peretele camerei mele, este aproape ora unsprezece ziua. Dacă m-aș strădui suficient, probabil că aș reuși să-mi deschid ochii de tot și să mă trezesc de-a binelea, însă nu încerc. Doar pe jumătate trează, cu ochii închiși, stau întinsă în pat și mă concentrez asupra frânturilor de amitiri de noaptea trecută. Eram destul de sigură că mă oprisem la un singur pahar, dar acum pare imposibil să fie adevărat (poate am primit altceva decât am comandat, asta e singura explicație pe care o găsesc). Eram, de asemenea, convinsă că dădusem de bucluc și totuși iată-mă aici, în camera mea, în siguranță. Un fior îmi străbate corpul, la amintirea căldurii neplăcute a mâinilor care mă înconjuraseră. Urmează un moment în care mintea mi se umple de gol. Prea multe secvențe fără sens îmi trec prin fața ochilor într-o fracțiune de secundă și nu le pot desluși. Apoi îmi ia ceva să înțeleg că patul stă pe loc, iar mișcarea ca un legănat e doar în gândurile mele – e senzația pe care am avut-o în mașina aceea. Iar restul este în ceață.

Telefonul îmi vibrează pe noptieră. Mă întind leneșă după el, doar ca să constat că am primit încă un mesaj de la Emily, în care se preface că acum îi pasă de mine. Îl ignor și un ciocănit la ușa oricum deschisă mă face să uit cu totul de el.

• Intră, mormăi.
• Kate, începe tata, așezându-se pe marginea patului. Ești bine?
• Uite, îmi pare rău că nu mă descurc întotdeauna și poate nu te înțeleg mereu. Îmi dau seama că e greu să n-o ai pe mama ta, dar nu cred că asta îți dă voie să te comporți…
• Ajunge, mă plâng eu. Nu vreau să vorbesc despre asta. Te rog, adaug, pe un ton mai moale.

Nu am dispoziția necesară să ascult teorii despre bine și rău și în niciun caz nu vreau să mai aud vreun cuvânt despre mama, care ne-a părăsit când eram mică. Nici el n-o menționează prea des, deși știu că se gândește la ea în fiecare zi. O aduce în discuție doar atunci când se simte depășit de situație și începe să-și facă griji că-mi lipsește o figură maternă. L-am asigurat de fiecare dată că nu mi-am dorit niciodată mai mult decât am și că se descurcă grozav, dar știu că, după noaptea trecută, are tot dreptul să se îndoiască. Numai că nu am nevoie de o astfel de discuție acum, pentru că realizez și singură că am dat-o în bară și că am avut un noroc chior că am ajuns acasă fără probleme. Cum am reușit, rămâne încă un mister. Tata îmi întrerupe șirul gândurilor:

• Oricum, e bine că nu te-ai lăsat dusă de val prea mult și ai luat taxiul spre casă la timp.
• Cât despre asta… Am coborât singură din mașină?

Ochii mi se măresc și aștept să-mi spună cine era cel care m-a ajutat.                     

• Am deschis ușa când farurile s-au oprit în fața casei, iar șoferul a fost drăguț și te-a condus până la mine.
• Șoferul? îngân ca un copil.
• Un domn între două vârste, da. De ce?
• Doar întrebam, ridic din umeri, simulând o lipsă de interes.

De la parter, telefonul sună strident. Tata se ridică și mă lasă singură, rătăcită printre gânduri. O altă amintire mi se strecoară în minte: soneria unui telefon și o voce joasă rostind ceva ce semăna cu Mda, mă întorc. Îmi uitasem telefonul…

Capitolul 2

Nu credeam că ești genul ăla de fată

Luni dimineață, cu cincisprezece minute înainte de ora opt, cobor din autobuz și intru pe poarta liceului. Abia când mă uit în jur și observ că nimeni nu pare interesat de prezența mea în mod deosebit, realizez că subconștientul meu se aștepta ca lumea să-mi arunce ocheade și să șușotească pe la spatele meu, pentru că sunt atât de firavă, încât nu fac față nici măcar unui singur pahar. Să văd că mă pot pierde în fundal, ca de obicei, îmi aduce o ușurare pe care nici nu știam că o așteptam. Lucrurile au intrat în normal și, pe măsură ce ziua se apropie de final, am tot mai mult sentimentul că seara de sâmbătă face parte dintr-un coșmar îndepărtat, deja dat uitării. Am depus tot efortul pentru a o evita pe Emily, pentru că încă nu știu cum să-i spun că lumile noastre nu se intersectează și ar fi mai bine pentru amândouă să nu mai încercăm să le contopim. În afară de asta, totul s-a desfășurat în ritmul obișnuit. Mai am o singură oră, apoi o să fiu liberă să mă întorc acasă, la o carte sau la un film bun și viața mea va fi ca și până acum, de parcă sâmbătă n-a existat. Înainte să deschid ușa sălii de clasă, respirația mi se oprește. James – acum îmi amintesc numele lui – mă strigă. Din trei pași mari, elimină distanța dintre noi, astfel că acum aproape că-i pot simți respirația fierbinte pe obrazul meu. Un déjà-vu puternic îmi aduce pe brațe senzația căldurii palmelor lui.

• Trebuie să recunosc că sunt surprins, rostește, fără să accentueze vreun cuvânt.

Nu te așteptai să nu-ți cad în brațe, nu?

• De ce?
• Nu credeam că ești genul ăla de fată, ridică din umeri.
• Care gen?
• Cel pe care l-ar alege Dante.

Îmi simt fața inexpresivă, cât timp îi procesez cuvintele. Cel pe care l-ar alege Dante. Dante nu-i un nume prea comun. Știu că vorbim despre aceeași persoană, fiindcă singurul Dante din liceul ăsta este Dante Hayes. Nimeni nu știe prea multe despre el. Îi pot număra prietenii pe degetele de la o mână și sunt toți la fel: niște adolescenți egoiști, care se cred centrul Universului. Nu-l văd des, dar știu că este acel băiat la care nu-i nevoie să te uiți de două ori, ca să te decizi dacă arată sau nu bine. E băiatul la care te uiți de două ori tocmai pentru că arată bine. Însă n-am avut niciodată ocazia și n-am fost niciodată suficient de interesată încât să mă uit mai jos de chipul său, deci n-aș putea spune care e stilul lui vestimentar sau cât este de înalt. Vreau atât de mult să-l întreb pe James despre ce vorbește, însă am sentimentul că asta m-ar da cumva de gol, ceea ce e lipsit de sens, pentru că n-am niciun secret. Mă uit la el cu o expresie care sper că e încrezătoare și transmite mesajul Ca să vezi! și intru la oră. Restul serii, în urechi îmi răsună la nesfârșit discuția asta din care n-am înțeles nimic.