SĂRUTUL UNEI LACRIMI DE DOR

Cu siguranță, toată lumea a suferit și a plâns din iubire, și-a adunat plânsul în palmă, unii poate că l-au lăsat să se usuce, fără mamă și fără tată, cei mai mulți, însă, și-au strâns pumnul, încredințați că pot opri lacrima și, odată cu ea, și viața în loc.

Din această categorie face parte și poeta – din păcate, prea puțin cunoscută în orașul ei natal – IOANA ANDREEA MARINESCU. Piteșteancă, absolventă a Colegiului Tehnic ”Costin D. Nenițescu”, lector univ. dr. la Catedra de Biofizică – Biochimie a Facultății de Medicină Veterinară din București, Ioana Andreea Marinescu surprinde prin sinceritatea, crudă ca un boboc, a confesiunii lirice. Citind-o, ai senzația că, în fața ta, stă un copil atât de pur, atât de generos, că până și răul pe care l-a trăit se trage câțiva pași mai în spate, temându-se că și-ar putea pierde din puteri. Totuși, poeta noastră nu este copil, poeta noastră este o femeie în toată firea, o femeie în versurile căreia ”Durerea femeiască” a lui Adrian Păunescu se însuflețește și arde cu flacără mare.

Volumul ”Sărut de lacrimă de dor” este bilingv. Poeziile sunt traduse în limba franceză de fiica autoarei, Cătălina Iolanda Marinescu. Crescută în vechea paradigmă, cea a sacrificiului din iubire,  Ioana Andreea Marinescu nu își poate imagina un univers din care amintirea sentimentului intens s-a șters. Nu poate concepe, așadar, uitarea, nu poate înțelege trădarea, nici chiar compromisul. Dimpotrivă, credința ei în Absolut, în forța vitală, în Dumnezeu este atât de puternică, încât nu pregetă să se ia de piept cu trecutul mort și îngropat, sperând să-l readucă în simțiri. Nu pregetă să se lupte cu demonii și cu stihiile, pentru a-și apăra valorile și, în ultimă instanță, inima. Numai că lupta este dură, chinuitoare. Poeta este nevoită să realizeze, la capătul puterilor, că, într-un fel straniu, omul înseamnă singurătate și că tot ce poate face este să-și deschidă, pe cont propriu, un album, poate chiar un muzeu al paradisului pierdut, fie el și relativ.

Mesajul subliminal – unul dintre ele, în opinia mea, însă, cel de fond – este acesta: într-o existență despre care nu știm mare lucru, Iubirea reprezintă prin ea însăși o realitate paralelă, deschide o linie temporală pe care, odată ce ai intrat, nu mai poți greși. Din păcate – și actualitatea o susține din plin – prea puțini mai sunt cei dispuși să creadă în iubire: ”Pe la noi prin sat azi trece/ Moartea goală, fluierând./ A venit să-și facă hrană/ Plămădită din pământ./  Cel de Sus i-a zis în treacăt:/ Ia ce-i veșted și uscat./ Moartea-i însă nemiloasă/

Și n-ascultă de-al său sfat./ Tolba-i veșnic încărcată/ Niciodată nu-i de-ajuns./ Flori și fluturi, prunci și păsări/ Ca și clipele s-au dus./ Lacrimi cad peste morminte,/ Oamenii se nasc și mor./ Doamne, pentru ce ne trecem/ Și de ce atâtea dor?”

Prof. LIVIU MARTIN