NIHILISM TEHNICIST ȘI CREDINȚĂ
Cine nu a citit cele cinci cărți ale lui Jacques Ellul, apărute la editura Sens, poate începe cu Sistemul tehnicist, publicată anul acesta (2022) la aceeași editură arădeană, tot în traducerea lui Octavian Soviany. Spun aceasta nu pentru că lectura noii cărți ar fi mai facilă – de altfel Ellul nu este un autor dificil – ci fiindcă ea oferă o cale de înțelegere a inclasabilului gânditor francez mai directă decât celelalte. Spre deosebire de acestea, Sistemul tehnicist abordează problema tehnicii, fundamentală la Ellul, în ea însăși în primul rând și secundar în ceea ce privește consecințele sale.
Tema cărții este enunțată chiar din primul paragraf: „Tehnica nu se mulțumește doar să fie factorul principal sau determinant, în epoca noastră ea a devenit Sistem.“ Noi încă înțelegem tehnica drept o sumă de mijloace pe care le utilizăm în vederea realizării unor scopuri, așadar tehnica în genere ar fi doar un instrument aflat în stăpânirea noastră, pe care noi decidem dacă și în ce fel să-l folosim. În cele peste cinci sute de pagini ale cărții, filosoful francez, să-i zicem așa, deși a fost și sociolog și teolog, răstoarnă cu totul această convingere înrădăcinată atât la nivelul simțului comun, cât și al majorității intelectualilor, argumentând că tehnica a ajuns să fie o realitate ce-l aservește atât pe om, cât și mediul natural, social, cultural în care s-a format și a trăit până recent. Noul mediu tehnicist, începând cam de pe la jumătatea secolului al XIX-lea, s-a substituit celui vechi, bulversând toate raporturile tradiționale: cu natura, cu semenii, cu valorile, cu Dumnezeu. „E dificil, afirmă fără menajamente Ellul, de acceptat că trăim într-o societate care nu păstrează nicio măsură comună cu cele care au precedat-o și în care gândirea și experiența înaintașilor nu ne pot servi la nimic.“ Suntem încorsetați de un mediu tehnic care ne acaparează atât din exterior, cât și din interior, cucerindu-ne sufletele și mințile, astfel încât nu-i mai putem scăpa, el fiind singurul nostru mediu de viață. Întrucât noi l-am creat, ni s-ar putea părea că prin el lumea s-a umanizat, însă, nu obosește să arate Ellul, în realitate este exact invers: dezvoltarea sistemului tehnicist produce dezumanizare prin dezintegrarea a tot ce făcea ca omul să fie uman, respectiv cultura, arta, religia, familia, educația ș.a. De altfel, el nici nu ține cont de nevoile și aspirațiile reale ale oamenilor, libertatea fiind valoarea supremă, și tinde să conducă prin tehnicizarea tuturor aspectelor vieții la un control absolut asupra omului și societății. Ce-i drept, crede Ellul, acest lucru nu se va întâmpla niciodată, căci omul nu va deveni un robot, așa cum își imaginează unele utopii sau distopii al căror rol este de a facilita adaptarea la mediul tehnicist și nici societatea nu se va transforma într-o Megamașină. În om vor subzista întotdeauna dorințe, sentimente, aspirații, credințe neraționale, necuantificabile care-i vor influența deciziile importante, iar între societatea tehnicistă și sistemul tehnicist inserat în ea vor exista mereu conflicte, tensiuni reflectate în politică, artă, economie ș.a. Omul societăților tehniciste nu va fi privat de libertatea de alegere, numai că voința îi va fi slăbită de felurite tentații oferite de sistemul tehnicist și orizontul său va fi condiționat și deci limitat de acesta. Posibilitatea de a alege între o multitudine de produse ce-i sunt puse la dispoziție, atitudinile nonconformiste tolerate, chiar încurajate, cu condiția să nu pună în discuție sistemul tehnicist, creează sentimentul unei creșteri a libertății. Departe de a se impune cu brutalitate, precum dictaturile din vremuri nu de mult apuse, sistemul tehnicist seduce prin multe facilități: distracții, călătorii, timp liber. Acestea și altele asemenea lor, susține Ellul, au rolul de a compensa disconfortul resimțit într-o lume deculturalizată prin pierderea funcției simbolice a limbajului („Când cuvântul e aservit, totul e aservit“, sună o neliniștitoare sentință elluliană) ce-l conecta pe om la o realitate care-l depășea, nefiind creația sa și de aceea rămânând o sursă de mister dătător de sens și într-o societate în care posibilitățile de acțiune social-politică sunt reduse la minim, puterea revenindu-le cu adevărat tehnicienilor. „De fapt, spune Ellul, omul n-a muncit niciodată mai mult ca în lumea actuală“; o muncă neatrăgătoare, fără satisfacții și epuizantă psihic prin necesitatea adaptării rapide la noile invenții tehnologice. Frecvența actuală a psihozelor, angoaselor, stărilor depresive se leagă cu siguranță de obligativitatea viețuirii în mediul tehnicist. „Astăzi, spune o altă sentință, niciun om nu-și poate găsi locul dacă nu e un tehnician.“ Realitatea sistemului tehnicist, unde informația și nu producția reprezintă esențialul, iar calculatorul are rolul de corelare a diferitelor subsisteme tehnice, deci practic de constituire a sistemului, este un univers abstract al cifrelor în care omul pătrunde și se adaptează asimilând „gândirea“ calculatorului, bazată exclusiv pe principiul noncontradicției.
Ellul insistă mult asupra ideii că nu putem înțelege nici calculatoarele, nici tehnica actuală decât din perspectiva întregului, a sistemului, căci mai importante decât părțile sunt interrelațiile. „Sistemul tehnicist, scrie el, este, înainte de toate, un sistem; adică un ansamblu ale cărui părți sunt strâns unite unele cu celelalte, sunt interdependente și se supun unor reguli comune.“ De aici și caracteristicile fenomenului tehnic: autonomia, unicitatea, universalitatea, totalitatea. Toate sunt împliniri ale unor aspirații metafizice străvechi, dar cărora le lipsește tocmai sensul, anulat de funcționarea sistemului tehnicist. Acesta a devenit realitatea supremă a vremurilor noastre, toate celelalte sectoare ale realității subordonându-i-se și fiind transformate în sensul exigențelor sale sau eliminate, deși, tot în scop compensator, el poate tolera și zone neutre: colțuri de natură, tradiții folclorice ș.a. Progresul nelimitat este legea internă a sistemului tehnicist, având la rândul său anumite caracteristici: autodezvoltarea, automatismul, progresia cauzală și absența finalității. Deoarece își anexează continuu zone nontehnice ale realului, sistemul tehnicist este unul deschis, având însă tendința de a se închide asupra sa, funcționând de parcă nu ar avea nevoie de aportul oamenilor și urmându-și doar propriile posibilități conform maximei: „Tot ce poate fi făcut se va face“. Desigur că omul este cel care l-a creat și îi asigură mersul înainte, dar o face ca slujitor al său, integrat în el și negăsind niciun punct de referință intelectual, moral, spiritual de la care pornind să-l poate judeca și critica. Pentru aceasta ar trebui „să se atingă o culme a independenței spirituale colective“ (s.a.), ceea ce evident este puțin probabil. Dar o soluție individuală este posibilă?
Cu toate că pare să nu lase nicio speranță, cred că discursul aparent pesimist a lui Jacques Ellul conține în subtext o puternică afirmare a speranței creștine: deschizându-ne ochii în fața „Molochului“ tehnicist, el ne face să conștientizăm, împotriva optimismelor (pseudo)liniștitoare, că singura noastră cale de salvare rămâne Dumnezeu. Ca și în cazul celuilalt mare filosof protestant, danezul Sören Kierkegaard, abia disperarea face posibil saltul în credință. Doar eliberat de idolii tehnicii, ce-l fac să se creadă dumnezeu, omul se poate situa față în față cu Dumnezeul adevărat al Bibliei. Fără acest corectiv teologic, deloc explicit în această carte, dar citibil printre rânduri, demersul demistificator al lui Jacques Ellul s-ar înscrie tot în nihilismul atât de precis diagnosticat de care suferă modernitatea cam de pe vremea când tehnica începea să se constituie într-un sistem. Prin deschiderea teologică, gânditorul francez, convertit la 18 ani la protestantism, îi oferă nihilismului tehnicist – având aceleași trăsături descrise de Nietzsche: devalorizarea valorilor supreme, absența sensului și a răspunsului la întrebarea de ce? – singurul răspuns viabil – cel al credinței; ce-i drept una rece, încordată, atât de diferită de cea a Ortodoxiei, unde în toate există medierea iubirii.
LEONID DRAGOMIR
