ANTISTENE ÎN PANDEMIE

“Sunt sceptic dintotdeauna, dar abia acum mi-am dat seama că sunt un sceptic care vrea sa fie dezmințit în scepticismul lui”, notează Dumitru Augustin Doman, pe 2 ianuarie 2020, la Balcic, unde se afla în vacanța de Revelion. Afirmația aforistică este reluată pe 28 decembrie, la finele primului an pandemic, probabil și pentru a accentua că, în ciuda morții și a ravagiilor sociale provocate de Covid 19, nu s-a schimbat nimic în ceea ce-l privește: speră în continuare ca realitatea să-i contraziă îndoielile. Voi încerca să arăt în ce fel această speranță este, în ciuda pesimismului afișat, definitorie pentru autor.

Anul 2020, an bisect, i-a prilejuit 366 de însemnări din anul pandemiei, carte apărută anul următor, la editura clujeană Grinta. Tonul, specific, de altfel, și celorlalte cărți ale autorului, nu putea fi decât amar, debusolat, de om pățit. Numeroasele anomalii, ciudățenii, paradoxuri, incongruențe, inconsecvențe de care e plină viața în România, în special cea politică, devin și mai pregnante după declanșarea pandemiei, iar ochiul, exersat printr-o lungă practică de gazetar, le înregistrează scrupulos și necruțător. Și totuși, precum la Cioran, ale cărui reflecții din Caiete le interesectează adesea pe cele proprii, completându-le și adeverindu-le, efectul scrisului lui Dumitru Augustin Doman nu este întunecat, depresiv, ci tonic, chiar senin, în ciuda mesajului aparent sumbru. Una dintre temele sale predilecte – reiese și din titlurile câtorva cărți – este moartea, numai că ea nu este privită angoasant sau morbid, ci de cele mai multe ori cu umor, mai mult sau mai puțin negru. “Ți-e teamă de moarte? Asta e, de ce ți-e teamă nu scapi. Ai să mori. Nu ți-e teamă de moarte? Foarte bine. Tot ai să mori”, ne “liniștește” el, prin noiembrie 2020, când bilanțurile zilnice ale morților de Covid creșteau îngrijorător. Resemnare? Desigur, însă una care vine din substratul arhaic, țărănesc al Olteniei natale. Există, în modul de raportare la moarte al lui Doman, un fel de împăcare prin acceptarea sorții, care-i anihilează caracterul tragic. Scriind despre moarte, punând în cuvinte teama firească pe care le-o provoacă tuturor gândul la ea, autorul o face pentru a o îndepărta din cercul vieții, reflecțiile asupra ei funcționând ca niște ritualuri de exorcizare.

Pe la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, el publica, în revista “Calende”, grupaje de aforisme, sub titlul Însemnările lui Antistene. Precum se știe, Antistene a fost întemeietorul școlii cinice din Antichitate, ce profesa disprețul ostentativ față de artificialul ce ne îndepărtează de natură, propunând, precum celebrul Diogene, un mod de viață în conformitate cu aceasta. Prin accentele mizantropice, în general amuzante, prin sarcasmele, dar și prin minunarea în fața frumuseților naturale de acasă, de la Curtea de Argeș, sau întâlnite în destul de desele sale călătorii, Dumitru Augustin Doman se revendică, în opinia mea, mai degrabă de la cinicii antici, decât de la sceptici. El a atins, așa cum ne-o arată această ultimă carte, o înțelepciune a împăcării cu sine, nemulțumirile fiindu-i provocate de tot ceea ce distorsionează mersul firesc al lucrurilor, precum Covid-ul ce a perturbat atât viața, cât și moartea la începutul secolului XXI. Pentru Doman, paradisul nu se află undeva, într-un trecut mitizat și inaccesibil, ca Rășinarii lui Cioran, ci aproape, putând fi oricând regăsit, chiar dacă oamenii nu vor rata niciun prilej să-l maculeze, oriunde l-ar afla.

LEONID DRAGOMIR