NICULINA OPREA – LAUREATĂ A PREMIULUI INTERNAȚIONAL PENTRU POEZIE ”OZKAN MERT”, TURCIA, 2018 –
PICTURĂ PE APE
Pe fruntea timpului, César Moro a pictat viaţa,
viaţa în interiorul căreia a pus poezia să cânte,
să suspine,
să plângă,
să aleagă între cei dragi, dar poezia
îşi murmură durerea odată cu zborul păsării
deasupra valurilor albe,
odată cu promisiunea femeii din oglindă
de a-și arunca gândurile
tot mai departe de ţărm.
Femeia din oglindă,
da, femeia din oglindă sunt eu pe spuma valurilor,
César Moro m-a pictat cu sângele lui,
m-a trimis să-mi aleg iubirile între apă şi cer,
între cer şi pământ,
între pământ şi stele,
dar nici Calea Lactee, nici Carul Mare nu sunt
ceea ce au fost cândva…
Prin venele mele
tot mai des corăbiile rătăcesc
drumul spre casă.
DINCOLO DE GRĂDINILE PALATULUI DOLMABAHCE
Marea se află în partea de jos a fiinţei mele,
în fiecare dimineaţă îi simt atingerea uşoară
ca o pană pierdută de porumbiţa albă în
rotirile concentrice deasupra capetelor
tot mai mult aplecate.
Dincolo de grădinile Palatului Dolmabahce,
între flux şi reflux,
am mângâiat creştetul Mării Marmara,
oglinzile apelor ei m-au luminat îndelung,
încă mai luminează câte o noapte
rătăcită printre neguri,
fii fără teamă,
fii fără teamă
îmi şopteşte din când în când –
tot în patul tău de mireasă vei muri,
dragostea este o umbră
pe care întunericul o devoră,
toată măreţia ei ajunge doar până la glezne.
Marea se află în partea de jos a fiinţei mele,
uneori oftează asemenea unui bătrân
tremându-se de ecoul propriei voci.
HARTA DIN INIMA MEA
poetului Enver Ercan *
Steaua în care locuiești
este un soare al nopților în care înfloresc
macii albi.
Macii albi,
macii albi în ale căror petale
s-au cuibărit cioburile timpului sfărâmat
de roțile dințate ale unei dimineți blestemate.
Timpul,
timpul care ar fi trebuit
să germineze lângă respirația ta
s-a transformat în bobițe de rouă –
acum îmi netezește drumul desenat
pe mantia numelui tău.
În urma pașilor mei
înfloresc macii roșii –
mantia numelui tău este harta
din inima mea,
iar tu,
tu ești un câmp înflorit
cu maci albi și maci roșii.
————————–
* Enver Ercan, important poet turc (21.01.1958 – 22.01.2018).
TRAVERSAREA
Unde duce această
cărare luminată de reflexiile lunii
pe frunzele mestecenilor albi?
Dincolo de mal
vuieşte un râu cu apă neagră,
neiertător îşi face auzite ameninţările,
culoarea lui vine din adânc,
din agitaţia continuă a metamorfozelor.
În labirintul întunericului din rocile acoperite
de mâlul istoriei, nu sunt convinsă
că ar căuta lumina ori un loc de refugiu.
Mestecenii albi nu îşi potolesc setea
cu apa neagră, printre rădăcinile lor
mişună o altă lume,
pe mal
ceapa ciorii,
viorelele şi tămâioarele pun la cale
nuntiri primăvăratice,
la o aruncătură de băţ, o apă neagră
şi mestecenii albi traversează timpul,
fiecare după felul şi asemănarea lui
POEM DE CIRCUMSTANȚĂ
Uşile ruginite ale ascunzătorii căţeilor pământului
ar trebui ferecate cu lacăte mari
sub cerul liber să rămână
aşa cum au venit pe lume:
orbi,
surzi şi muţi,
dar noi, noi nu suntem născuţi
pentru asta, nu ne supunem marii ticăloşenii,
odată cu iarna acoperind
speranțele oricărei înmuguriri,
odată cu șuieratul vântului îndoind
copacii de la jumătate –
(într-o astfel de rugăciune
o vedeam pe mama în ultimii ani
de viață)…
Mai bine inventăm
o primăvară târzie cu miros
de frunze putrezite acoperindu-ne
rădăcinile (rădăcini încă pline cu sevă),
mergem de-a lungul firului de apă
în căutarea bulbilor de ceapa ciorii,
deși timpul lasă urme adânci
la traversarea podurilor din palme,
în vecinătatea noastră pot scheuna la lună
căţeii pământului, pot inventa
dezastre oricâte doresc,
îşi pot înfoia cozile năpârlite
ori de câte ori le pofteşte sufleţelul
de câine hăituit.
CU BRAŢELE PLINE DE FLORI
Ajunge o vibraţie
a aerului traversat de păsări
în bătaia caldă a luminii,
între nord şi sud, între est şi vest,
cu braţele pline de flori pășești fără grabă,
deși ultimele acorduri au amuţit
în casele de toleranţă.
Ochii tăi ageri,
da, ochii tăi ageri sfredelesc
pântecul întunericului promițând
că vei lua totul de la capăt.
Pentru a-ți număra trecerile,
rămân martorul mut ale cărui legănări de cap
provoacă insomnie vietăților ascunse
printre rădăcinile răscolite
de curenții marini.
TRECĂTORILE CERULUI
O dimineață pufoasă,
cu atingeri abia perceptibile,
înlătură caierele norilor tot mai răzlețe,
orizontul își golește alveolele
rând pe rând,
soarele dă strălucire trompetelor
smulse din vitrine prăfuite de timp,
timp bun de pus în insectarul copilăriei.
Într-o dimineață șăgalnică,
limpezimea luminii inundă
trecătorile cerului.
ORICÂT DE APRIGE PLOI
Prin labirintul lui octombrie,
ploile sunt mai șirete decât vulpile argintii,
cu precizie de bisturiu stropii aproape perfecţi
desprind de pe ramuri frunze
rămase fără clorofilă.
Fără tam-tam sunt azvârlite în faţa paşilor grăbiţi
doar – doar trecătorii nu vor observa trucul ucigaş –
despre tandreţe ce să mai vorbim,
când viclenia ne înconjoară din toate părțile.
Fără îngăduință
plouă în octombrie,
între noi şi roboţi nu sunt diferenţe vizibile;
mergem în silă din zori până
la marginea întunericului,
înainte ca somnul să ne răpună,
celui cuibărit în materia cenuşie
îi trimitem în gând o epistolă nouă.
Oricât de aprige ploi ne-ar dilua sentimentele,
în recipienţii închişi ermetic
memoria păstrează secretul euforiilor cărnii
de aceea spun: oricât de aprige ploi
ne-ar dilua sentimentele,
din căderea turbionară prindem în palme frunze
dislocate aproape perfect –
în galbenul lor,
un soare nou
aşteaptă să se nască.
LA PORȚILE IERTĂRII
Petale albe și roșii
în căderi succesive acoperă imaginea
tot mai difuză a unui anotimp
aflat la porțile iertării.
La porțile iertării,
la porțile uitării de sine,
când ne răzvrăteam fără să ne privim în ochi,
fără să știm cum se învârte dreptatea pe degete,
mai ales pe degetul arătător al tatălui…
La porțile iertării,
oricât de straniu ar părea,
ultimele mângâieri ale trandafirilor au rămas
încrustate pe frunțile ferestrelor înalte
asemenea treptelor urcătoare la cer
ne acoperă petale strivite sub rostogolirea
unui noiembrie ursuz,
tolănit pe pragul casei aproape de nerecunoscut,
noiembrie numără fără contenire
ecourile din spațiile goale aflate în zidurile
roase de șobolanii timpului.
Văzut de sus,
pare un joc de zaruri albe și roșii –
poate așa ar trebui să fie la porțile iertării.
UMBRA
Paşii aceştia nu sunt ai mei,
nici umbra acesta, mai ales umbra aceasta
ce creşte continuu
(asemenea unui bastard în burta mamei)
îmi acoperă cele mai dragi lucruri,
până când şi peste oglindă
atârnă o pată mare de negru –
nu ar fi nimic, spun, măcar de-ar fi lună plină
dincolo de perdele soarele stă fix
de parcă ar fi complicele acestei jupuiri de vie.
Fără ceremonii, fără nimeni
din marea familie, doar eu şi umbra:
dacă mă îndrept către fereastră
umbra acoperă fereastra,
dacă mă îndrept către uşă, umbra acoperă uşa
această umbră este moartea mea:
iată cum din carne îmi ţâşneşte
un sânge negru ca smoala,
nici tălpile nu mi le recunosc
sunt acoperite cu mâl negru,
negru ca apa Mării Negre la Bolaman.
Nicio zăpadă nu mă mai poate lumina –
viii cu viii şi morţii cu morţii,
din zidul negru repetă o voce necunoscută.
PRILEJ DE CUNOAȘTERE
Cel mai bun prilej de cunoaștere
este sfârșitul toamnei,
după asfințit
socotindu-ți plusurile și minusurile fiecărei zile,
vei întoarce spatele oglinzilor îngălbenite de timp,
noul chip nu ți-l vei recunoaște
ochii verzui-cenușii vor privi în altă parte,
nicidecum cărările bătătorite
dintre două paralele.
Sfârșitul toamnei este cele mai bun prilej
de a-ți revizui agenda telefonică,
de a-ți schimba adresa de e-mail,
de-a arunca nimicurile în care ai crezut
fără să privești nicio clipă în urmă
la gândul că odată cu primii
fulgi de zăpadă vei fi alt om,
alte orizonturi se vor deschide
fără ecourile paharelor răsturnate
pe fețe de masă albe
brodate cu gărgărițe minuscule,
fără hohotele răgușiților de la periferiile
cu miros de gogoși, fără ca otrava neputinței
celor ce macină cuvinte
să atingă vreo urmă adâncită în puful
zăpezilor tale.
HUZUR
Diferența dintre limbile vorbite scade
invers proporțional cu dorința orbilor
de a vedea pe geamuri urmele stropilor de ploaie,
invers proporțional cu dorința surzilor
de-a auzi clinchetul clopoțeilor agățați
de streașina casei părintești.
Când spun rahat, când spun huzur,
poeților turci li se umple de bucurie
butoiașul inimii, bucuria se revarsă
asemenea zorilor de zi,
dansul dervișilor te prinde,
te învârtești,
te învârtești,
odată cu ei simți cerul cum îți mângâie pletele
în timp ce infinitul face tumbe
aproape de glezne.
Rahat,
huzur în liniștea înserării,
valurile mării Marmara
alintă zidurile palatului Dolmabahce –
nicicând nu am văzut valuri uriașe pe Marmara,
doar pescăruși săgetând văzduhul
în pragul nuntirii.
Rahat,
huzur,
în piațaTaksim cu degete boante
bătrânul meșter prinde la saz
o coardă răzvrătită,
sunetul instrumentului alungă
somnul dintre bătăile inimii,
rahat, huzur pentru meșter alături
de străinul care duce în bagaje
deocheatul voal negru al indiferenței:
în limba lui, rahat și huzur înseamnă
cu totul altceva.
SEQUOIA
Fulgere provocate de avortonii modernității
împart materia în vie și moartă,
sub iuțeala fulgerelor sequoia se înalță mai mult,
tot mai mult, izvoare subterane îi răcoresc rădăcinile,
degetele lui dumnezeu îi mângâie ramurile –
printre muguri minusculi viața prinde contur
însă nu și pentru tine, cel născut
din o mie de cuvinte ascunse
în marea tăcere a inimii,
nu, nu te așeza în fața furtunii,
în jurul trupului tău pelerina albă îți va fi
răsucită de vânt ca un vrej –
nicio furtună nu lasă amintiri frumoase–
de vei rămâne cu vlagă în urma tăvălugului
vei da peste cei cu chipuri acoperite de măști
oho! ei sunt atoateștiutorii,
te vor trage de urechi până la sânge,
frații lor întru neodihnă vor gândi la smulgerea
unghiuțelor tale lucioase,
în scorburi adânci le vor ascunde,
acolo unde ciripitori bătrâne
sunt sigure că sunetul drujbei
nicicând nu va ajunge aproape
de urechile lor îndesate cu vată.
VOCEA
Sapă, sapă adânc,
până ajungi la galeria luxoasă a reginei
doar astfel furnicile negre și lacome
nu își vor lustrui cărarea pe tulpina cireșului înflorit,
doar astfel sub adierile vântului
nu vor străpunge carnea zemoasă a cireșelor de mai.
Sapă, sapă adânc, tot mai adânc,
dincolo de galeria reginei,
fără tăgadă treci dincolo de noroaiele
ce își umflă pântecele printre rădăcinile pline de sevă.
Ca într-o rugăciune afundă-te în întunericul
ce adună toate deznădejdile,
o dâră de lumină tot va rămâne în urma ta,
margini ridicate dintr-un inel de ceață
vor fi luminate.
Sapă,
sapă adânc,
tot mai adânc,
spune vocea din spatele cortinei.
SCARA
Cu mâinile tale ai perforat zidul
apa ți-a răcorit rănile,
ți-a astâmpărat setea ce îți înfășurase sufletul
așa cum arșița înfășoară câmpiile virgine,
ai adunat bucățică cu bucățică,
ai pus piatră peste piatră,
i-ai dat o înfățișare așa cum ți-ar fi plăcut
să vezi în oglinzile noi –
(fără chipuri ascunse în spatele argintului)
o statuie în jurul căreia trandafirilor urcători
nu le-ar fi căzut petalele în noiembrie,
ar fi rămas tineri și sălbatici,
ar fi luminat statuia în nopțile înnegurate,
iată cum din oglinzi nebănuite
coboară un chip cu scara în spate –
urcatul pe statuia altuia
nu este un exercițiu de supraviețuire,
ci o practică întâlnită tot mai des,
tot mai des pătimașii al căror puls bubuie prin vene
includ această practică în categoria
jocului de-a v-ați ascunselea,
de-a v-ați ascunselea de-a binelea în mintea
celui ce își aruncă pielea uneori zilnic, alteori săptămânal,
crezând că doar cerul este martorul
ce i-ar putea deconspira straniile circuite ale neuronilor.
CĂRAREA
Pâș, pâș vine Laby,
te trezești că îți ia mâna la lins
îți rămâne doar să te scuturi,
să cauți apă curată,
neîncepută,
dacă vrei să rămâi independent
de bale,
de urlete înăbușite aflate
dincolo de uși capitonate.
Pâș, pâș vine Laby cu puii ei lingători,
lingători mai ales de blide înflorate,
cu toții își vântură cozile,
în ochișorii umbriți de smocul de păr
citești ușor: hai, dă și tu un os la ros,
dacă nu dai o sticlă de Glenfiddich,
ar fi bun și Johnnie Walker, numai să dai ceva,
la noi așa este regula: să dai ceva,
altfel, când vei apărea în peisaj
nu îți mai pupăm mâna,
nu mai mimăm Oda Bucuriei,
te vom mârâi și lătra până vei uita cărarea.
GRĂDINA VÂRSTEI LOR DE AUR
Grădina vârstei lor de aur
este acoperită de miresmele piersicilor coapte,
bătrânul piersic îşi înfige tot mai adânc
rădăcinile peste care trec ape subterane
după ce au spălat întunericul
din jurul morţilor tineri,
în a căror absenţă s-au rărit paşii
celor ce se trezesc înaintea zorilor,
iar curtea interioară tot mai rar este curățată
de unul dintre noi.
Cântatul cocoşilor abia trezeşte din somnul profund
pe cel revenit să-şi răcorească setea
la izvorul începutului.
După plecările lor, peste coama casei
norii plumburii caută culcuşul soarelui.
Grădina vârstei lor de aur
curând va fi acoperită de puful zăpezilor,
zăpezi grele ca absenţa lor definitivă,
zăpezi sub care uitarea va germina,
în jurul aceleiaşi mese ne vor aduna
sunetele clopotelor în prag de sărbătoare.
DANSUL PLOII
Un anotimp nehotărât ne călărește bezmetic;
plouă și bate un vânt de îi simți
usturimea în rărunchi,
în dansul haotic
stropii de ploaie se răsucesc
în sensul invers al acelor de ceasornic,
dar timpul,
timpul coboară în scorbura somnului
fără să lase libere cărările prin labirintul pădurii
ce se furișează să înmugurească.
METAMORFOZĂ
Seminţele aducerii aminte
au germinat odată cu trecerea timpului
mai întâi peste o umbră jucăușă,
apoi peste o ruină.
Amprentele unei conştiinţe mai puţin obişnuite
flutură de-asupra furiilor metamorfozate
în consolări mărunte;
din oglinzi, lumina unui soare abia născut
curăță retina de urmele incertitudinilor
tot mai acaparatoare.
INIMA REGINEI
Pamânt binecuvâtat, pământ cu grădini răsfățate
sub bândețea soarelui din Balcik,
grădini în care inima reginei**
se aude tic-tac,
tic-tac,
tic-tac,
tic-tac, tic-tac,
în umbra care traversează Podul Suspinelor
și sub pietrele Aleii Secolelor,
tic-tac,
tic-tac în pereții istoriei.
Orașul Alb, luminat de steaua ce încă își face rondul
în jurul capelei Stella Maris,
tic-tac,
tic-tac într-un triunghi al drumului meu
înconjurat de crinii regali,
tic-tac,
tic-tac spre un curcubeu apărut din senin –
o pasăre se înalță din inima mea
asemenea zmeului de hârtie într-o câmpie
cu maci înfloriți.
———-
** Regina Maria a României (n. 29 octombrie 1875 – m. 18 iulie 1938).
