AMALIA CONSTANTINESCU. O POETĂ CA O RUGĂCIUNE

O spun cu toată duioșia, atâta câtă este în stare să simtă un ofițer care știe să mângâie arma, dar căruia îi tremură mâinile, când e nevoie să țină în palme un porumbel: am sentimentul că poezia Amaliei Constantinescu e o pasăre lăsată în bătaia puștii.

Legată de pământ, de cine știe ce soartă crudă, a făcut mereu eforturi mari să se desprindă și să zboare. Nici poeta, nici versurile pe care le scrie nu sunt ale acestei lumi, cum frumos consemnează confratele ei, Daniel Vorona: ”Amalia Constantinescu scoboară în poezie ca o candelă întru răstignire. Luminând în lumină, ea ar putea fi suspinul și ar putea fi flacăra de dimineață a unei nunți mult așteptate”. Completat, într-un alt registru, de criticul literar, Nicolae Oprea: ”Amalia Constantinescu înțelege poezia ca un cântec de iubire, întreținând nostalgia purității”.

Am ales să scriu despre Amalia Constantinescu, pentru că, nu de mult, a fost ziua ei. Am uitat, în ultima vreme, să ne omagiem poeții, poate și pentru că începem să ne fie frică inclusiv de îmbrățișarea lor. N-ar trebui să ne ținem departe, însă, de cărțile din care le răsare și în care le apune soarele.

Am ales să scriu despre Amalia Constantinescu și pentru că o prețuiesc enorm, atât ca poet, cât și ca om. Amalia a fost obligată să se lupte ca o leoaică, încă de când a venit pe lume. Să-și decupeze – centimetru cu centimetru, în lumea fizică – conturul de ființă umană și de ființă culturală. I-a avut pe părinți de partea ei. Întodeauna de partea ei. Ca sfinții care coboară din iconița de la piept, ca să gonească dihăniile și spiritele rele. Mi-aduc aminte de o zi veche, de vară, când i-am întâlnit pe peronul Gării din Pitești. O urcaseră pe Amalia în tren și așteptau să plece, Amalia se ducea la București, studia pentru doctorat. Am stat o vreme de vorbă, amândoi erau calzi și buni cum sunt părinții din povești. Am stat de vorbă și am aflat că știau pe dinafară, citiseră toate cărțile de care Amalia avea nevoie pentru doctorat. O idolatrizau. Din păcate, astăzi, dl. prof. Spirea Constantinescu nu mai este printre noi. I-a stat inima, la începutul pandemiei. N-a suportat izolarea, n-a suportat să fie ținut în casă, să se bucure de numai două ore de libertate într-o zi. El, care trăise toată viața în curtea școlii, pe terenul de sport, cu elevii, mișcându-se fără să simtă oboseala. Chiar dacă mintea lui a înțeles rostul izolării, inima i s-a răzvrătit. Fie-i amintirea veșnică!

Amalia Constantinescu a absolvit trei facultăți – Teologie, Științe Economice, Juridice și Administrative, Psihologie. Are un master în Istoria și Filosofia Religiilor, studii de Integrare Europeană, de Management al Informării și Documentării și a urmat cursuri de Biblioteconomie. Din anul 2015, este Doctor în Filologie, cu teza ”Ionel Teodoreanu și medelenismul”.

Poezia Amaliei Constantinescu este modernă ca limbaj, dar debordează de un lirism aparținând unei epoci a jurămintelor pe viață și pe moarte. În cazul ei, totul este Dumnezeu. Nu există mai puțin: ”Ochii sunt pietre prețioase”, ”… Noi doi nu vom putea muri de boala timpului,/ Pentru că mai presus de ea,/ Ne păstrăm unul altuia ființa”, ”… În aurul păsărilor, păcatele ard,/ Mirosind a tămâie și smoală…”, ”… Tu ești în sângele meu depărtarea./ Te trăiesc, te respir, te simt…/ Ca pe o rană ce nu pot s-o închid”.

Amalia Constantinescu este aceeași în toate volumele publicate – ”Timpul unei flori”, ”Comercianții de cuvinte”, ”Durere în Paradis”, ”Sayuri”. Și-a încercat mâna și în calitate de cronicar literar și dramatic, materialele au fost adunate în volumul  ”Clipe și gânduri”, publicat în 2009. Versurile îi sunt traduse în limbile engleză, franceză și italiană, iar – din 2007 – este membră a Uniunii Scriitorilor din România.

Eu cred cu sinceritate că Piteștiul are nevoie de creatori cum este Amalia Constantinescu. Care nu renunță, indiferent de împrejurări, și pentru care fiecare act, gest, atitudine sunt aidoma unei rugăciuni. Amalia Constantinescu este cel mai frumos luptător în linia întâi, luptător pentru frumusețea vieții și a limbii române, pe care îl cunosc: ”… Mă iartă, Doamne, că Te-am răstignit,/ Căci nenăscută port această vină,/ Mă iartă, Doamne, că m-am ofilit/ Și am căzut prin fire de lumină”.

prof. LIVIU MARTIN