Warning: Declaration of aec_contributor_list::form() should be compatible with WP_Widget::form($instance) in /home/bjargesr/public_html/www/wp-content/plugins/ajax-event-calendar/inc/widget-contributors.php on line 61
Biblioteca Judeţeană "Dinicu Golescu" Argeş » MARIA ALEXANDRA ILIESCU – POEME
Warning: count(): Parameter must be an array or an object that implements Countable in /home/bjargesr/public_html/www/wp-content/plugins/page-and-post-lister/cg_pages_core.php on line 391

MARIA ALEXANDRA ILIESCU – POEME


Pe când vedeam că mă vezi

Văd și eu ce vezi tu: valuri de oameni, de voci, de idei,

Bat aceleași drumuri, acoperiți de aceleași ploi, arzând sub același soare,

Uniți de același imn în zi de sărbătoare.

 

Vezi și tu ce văd și eu:

Oameni de nisip, fără sânge, fără carne,

Trec prin lacrimi, pentru că nu pot trece prin vene.

Oameni de fier ce opresc potopul,

Adună foc și cu mâinile încinse descleștează pumnul din calea pământului.

Oameni de cer, înaripați, se alătură lumii ca într-o poveste,

E despre toți și despre nimeni, ar putea fi despre fiecare,

Dar cine se mai crede suficient de mic pentru o poveste?

 

Mi-aș da vremea de pe ochi,

De voi clipi, să așez la loc

Ce ai văzut tu când vedeam eu că mă vezi.

Poezia noastră

Să îmi spui o poezie în loc de “bună dimineața, iubito”,

Ar fi ca și cum, din când în când,

Mi s-ar trezi sufletul în sufletul tău.

Ai ști, poate, cum e să fii în locul meu.

 

E liniște în poezia noastră,

Noi nu ne mai împrumutăm de mult cuvinte.

Stă să ningă, stă să plouă, stă soarele în ochii noștri.

Mă ferești de frig, de întuneric, de nepăsare.

Alungi clipa ce-ar putea să doară.

Și mă reciți, fără pauză, dintr-o suflare.

 

Să îmi spui o poezie în loc de “noapte bună, iubito”,

Ce bine se doarme în sufletul în care îți sunt vers spre veșnicie!

Neîntors

O să vină zile în care timpul nu se va mai uita la noi,

Pentru că i-am închis de prea multe ori ușa în față.

Și de prea multe ori i-am pus alarmă în dimineți

Ce ar fi trebuit păstrate, când soarele învățase

Cum să treacă dintr-un suflet în altul, fără opriri,

Fără avertismentul că s-ar putea să nu dureze,

Să cadă din ultimul suflet în care ușile nu mai existau.

 

O să vină zile în care ne vor strânge pereții cu ale lor umbre revenite la nesfârșit,

Cu brațele împietrite în îmbrățișări.

De am mai putea îmbrățișa iar și iar oamenii ce stau lângă noi, în umbre!

 

O să vină zile în care semnele ni se vor arăta din spate, împingând din noi noaptea,

Din ochii noștri, ce trec de la o ușă la alta, întunericul.

De nu ar mai prinde tocmai el, întunericul, culori în suflet!

 

O să vină zile în care o să credem în zadar ce nu am crezut,

Pentru că fiecărui om i se datorează o oră.

De nu am pierde atât de ușor ora, de nu ar trece atât de repede omul!

 

O să ne uităm seara în noi, ca la un vis, o să-l numim viață,

Visul-viață neîntors, dintr-o seară până într-o dimineață.

O să vină ziua când, eliberându-ne din timp,

Vor închide ușa după noi cei ce ne vor păstra în rugăciuni.

De am ști dinainte cât ne grăbește timpul, nu ne-am mai grăbi!

 

O să vină zile în care vom fi cuvântul neșters dintr-un suflet ce a stat la rând, în spate.

De ne-ar fi viața culoare în lumină,

Am ține ochii deschiși să treacă neîntrerupt soarele

Dintr-un suflet al nostru într-un alt suflet de-al nostru!

 Îți curg prin vene a toamnă

Mă fredonezi în tăcere,

În gândul care trage, peste mine, timpul

Și mă acoperi.

Îți cere uneori sufletul să fii, din nou,

Omul care alungă noaptea

Și te apropii.

Întâmplător, am scris și am semnat,

Sub timp.

Acum, chiar de ar vrea sufletul,

Mă grăbesc în ritmul meu,

Îți curg, prin vene, a toamnă.

Ziua în care timpul nu se mai aude

Se ferește timpul de noi de când devenim de neînțeles,

El își pune mâinile la ochi, noi le punem la urechi.

Stăm spate în spate, se șterge de la sine tot ce a fost înțeles.

Ne-ar mai trebui ochi, ne-ar mai trebui urechi, ne mai lipsesc mâini.

 

Ne ferim și noi de timp, sub haine, sub pături, sub vorbe.

Ne prefacem în oameni de soare sau oameni de ploaie, ne pierdem în identități:

Pe cel de ieri nu îl știe cel de azi.

Mergem pe vârfuri, pe linii, cine nu se știe acrobat nu e cel de mâine.

 

Dar timpului ar trebui să îi spunem

Că i-am învățat pașii, că îi dansăm dansul,

Că nu ne temem de umbre, umbrele nu dor în amintiri.

Îi știm drumul, dar rămânem în urmă.

Din ultimele rânduri, se joacă piesa, cuvântul se scrie încă,

E ziua în care timpul nu se mai aude.

 Nopţi cu cer

 Se spune că se deschid cerurile în unele nopţi.

Unii coboară, alţii urcă.

Ar putea fi un noroc că nu suntem toţi la fel.

Tot noroc l-aş numi că suntem în trecere aici.

De nu ar fi scara să ne aştepte acolo unde s-a tras linie,

Am ajunge să credem că ne aparţine vina începutului şi a sfârşitului,

Să ne uităm în oglinzi ce ne arată zei

Și să creăm lumi cu imperfecţiunea mâinii stângi.

 

Am văzut că unii dau cu banul, alţii citesc în cafea,

Ce rost să cauţi a şti dacă ai sau nu noroc?

Dacă tu crezi că îl ai, unde îl cauţi?

Dacă îţi pare că nu îl ai, ce ai pierdut?

 

În nopţile în care se deschid cerurile, toţi urcăm, toți coborâm.

De ni s-ar da atunci oglinda, unde ne-am vedea norocul?

Să fi stat o viaţă pe scară, nici în urcare, nici în coborâre,

Tot noroc l-aş numi, nu e uşor să ne ţină treapta,

Când de picior ne trage pământul, de mână, cerul.

Am învăţat

Am învăţat că doar binele se întoarce în viaţă,

Răul e atât de personal că nimeni nu îl vrea.

Am însemnat cu iubire tot binele aşteptat sau doar sperat,

Şi am lăsat un gol în lipsa lui.

Cumva, când nu o să mai fiu, să se ştie că am alungat cu bine, tot răul, atât de nepersonal Mi-a devenit.

 

Am învăţat că, din toate legile, doar una singură ne aparţine,

Nici uşa care se închide, nici strada care se termină, nici lacrima ce cade, nici măcar Cuvântul ce răneşte,

Nimic nu ne aparţine, sunt depărtări trimise să ne apropie de noi,

Din toate, doar legea firii e a noastră.

 

Am învăţat să întind mâna fără să număr pe degete, norii,

Fără să cer zilei să rămână lumină,

Fără să mă prefac în râu, când tot ce adun în mine se transformă în stâncă,

Fără să scriu cu urme, scrisul mi l-am făcut cruce şi am pus-o tot pe spate,

Să îmi fie crez când paşii mi se îngreunează.

 

Am învăţat că sunt copil,

Că am mamă, am bunici,

Nu le voi fi lor niciodată nici părinte, nici strămoş,

Aşa că le rămân copil cu alţi copii.

Şi pot să fug pe pietre fără să mă doară,

Să mâzgălesc pe foaie fără să se înţeleagă,

Să urc şi să cobor trepte fără să îmi pese

Că azi sunt tot eu, marele mic copil de ieri.

 

Am învăţat că oamenii vin şi pleacă,

Că unele plecări ne dor, dar mai tare doare rămasul bun neluat la timp,

Când timpul, indiferent şi rece, ne aruncă în amintiri.

 

Am învăţat că şi nimicul e o lecţie de viaţă, că suntem mici,

Dar ne schimbă oglinzile în care ne privim, ne schimbă orele în care trăim.

Şi mă întreb, să fie reflexia noastră copacul singur ce intră în pământ,

Tras de lumină, aplecat de vânt,

Copacul greu ce priveşte în sus,

A fericire-înaltul cerului, a iubire-înaltul cerului.

Oameni

Oameni care vin şi îi păstrăm.
Oameni care pleacă şi îi uităm.
Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mâine,
Oameni din noi, oameni din oameni.

Oameni în care ne ascundem sufletul,
Oameni de soare, de vânt, de ploaie,
Prin care trecem ca o întâmplare
Sau rămânem, statornici precum pământul.

Oameni de care fugim, născând furtuni,
Oameni de paie ce-i ardem în priviri.
Oameni cu care ne ţinem de mâini,
Oameni de aer, făcând din viaţă promisiuni.

 

Articol adăugat în 5 februarie 2024

Mai poţi citi şi…