MARIUS ANDREESCU – PICĂTURI DE GÂND (I)

Simplitatea şi frumuseţea gândului constau în complexitatea ideii, exprimate în concentraţia cuvântului. Propun cititorului câteva modeste reflecţii, în marginea unor valoroase şi profunde cugetări sau maxime filosofice şi teologice, cu scopul de a ne încredinţa că putem şi noi realiza, în viaţa de zi cu zi, cele trei reguli ale fericirii, de care amintea Immanuel Kant: „Ceva de făcut. Cineva de iubit. Ceva în care să speri.”

Înţelesuri teleologice ale justiţiei

Dacă scopul actului de justiţie este legea, atunci justiţia este pragmatică, utilitaristă, iar judecătorul acţionează conform datoriei, cum spune Kant.

Dacă scopul actului de justiţie este omul, atunci justiţia înfăptuită este morală, iar judecătorul acţionează în numele şi în conformitate cu dreptatea, care nu mai este limitată de constrângerile legii pozitive.

Raportul dintre lege şi dreptate ar putea fi exprimat sub forma unei contradicţii unilaterale, în sensul celor afirmate de Constantin Noica: Legea pozitivă poate contrazice dreptatea, dar dreptatea nu poate contrazice legea.

Smerenia judecătorului

Este o întrebare legitimă a raţiunii, dar şi a bunului-simţ: Cum poate fi smerit, în sensul creştin al cuvântului, un judecător căruia omul i-a încredinţat atâta putere asupra omului?

Există totuşi o posibilitate pentru acela care a ajuns la sinele său mai adânc, a depăşit trufia eu-lui, determinată de precarităţile şi slava acestei lumi, şi se cunoaşte pe sine ca fiind stăpânit de Dumnezeu şi, prin aceasta, stăpân pe sine. Judecătorul smerit este acela care se teme de Dumnezeu şi se ruşinează de om. Aceasta este condiţia pentru ca actul de justiţie să fie nu numai în conformitate cu legea, dar şi drept.

Părintele Dumitru Stăniloae spunea că Dumnezeu i-a încredinţat omului puterea de a ierta, nu şi puterea de a judeca. Plecând de la acest gând, se poate spune că există un ideal pentru judecător, învestit cu putere temporară: „Să ai şi să faci judecată dreaptă întru iubire milostivă, în numele lui Dumnezeu şi nu al legii omeneşti, fără să judeci pe nimeni.”

Contradicția dintre justiție și lume, înțelegând prin „lume” atât omul în individualitatea sa, cât şi societatea în ansamblul său

Se pare că este tot mai prezent în actualitatea justiției şi pus la loc de cinste dictonul „Fiat  justiţia et pereat mundus.”( ”Să trăiască justiția, chiar de ar fi să piară lumea”). Nu este un simplu dicton; este o realitate tragică, o maladie a justiției, constând în legitimarea neautentică a separației justiției de om și de lume. Justiția nu poate să trăiască, să triumfe, să fie, dacă lumea moare. Între lume și justiție, există o contradicție unilaterală: justiţia poate contrazice lumea, dar lumea nu poate contrazice justiția, deoarece lumea este mediul, elementul ce justifică  manifestările  justiției.  Dreptatea prin justiție implică omul, atât ca realizator al actului de justiție, cât şi ca beneficiar al lui.

În manifestările sale contemporane, justiția aflată în criză realizează tot mai mult dictonul „Fiat justiția et pereat mundus”, încercând să devină un sistem închis, existând pentru el însuși, iar în unele cazuri chiar mai grav, îndreptat împotriva omului, singurul beneficiar al actului de justiție, negând astfel propria rațiune de a fi. Criza justiției, prin această maladie, se regăsește și în retorica lipsită de conținut a proclamării „omului abstract”, prin drepturi tot atât de abstracte, cu intenția de a da o formă teleologică manifestărilor sale. Dar adevăratul sens existențial al justiției și finalitatea acesteia totodată, este  omul  considerat în demnitatea sa de om. Retorica specifică separației dintre justiție și lume, în favoarea omului abstract, impersonal, are manifestări evidente. În fața instanței sau într-o hotărâre judecătorească, omul nu mai este în concretul demnității sale ca persoană, ci devine „numitul”, cel mult identificat printr-o calitate procesuală la fel de impersonală.

Ruptura  existențială  dintre justiție și lume, mai mult, încercarea  justiției de a-și nega propriul mediu, care îi justifică rațiunea de a fi, nu poate confirma ordinea firească,  dialectică ce ar trebui să caracterizeze o bună așezare a justiției în adevărul ei, ci ar putea avea la capăt de drum nonsensul, justiția ca formă goală, lipsită de plinătatea pe care o conferă dreptatea, libertatea și  demnitatea omului.

Justiția și înfăptuirea ei, considerate ca valori, nu pot exista în sine și pentru sine, ci numai dacă se raportează la Dumnezeu și la om.

Marele filosof Kant are două afirmații, prea puțin  cunoscute și luate  în considerație  astăzi:

’’ Atunci când  justiția dispare, nu mai există nicio valoare  pentru care să trăiască oamenii pe pământ’’ și ”Justiția încetează, atunci când se oferă pentru un preț oarecare’’ (Metafizica moravurilor, Editura IRI, București , 2010, pp. 146 și 147 ).

Când  dispare justiția? Atunci când nu se mai raportează la Dumnezeu și la dreptatea lui, atunci când legea scrisă este mai presus decât dreptatea și demnitatea omului. Mult prea  des, astăzi, justiția ’’se vinde’’ material sau pentru satisfacerea intereselor obscure, contrare dreptății și  binelui public, ale guvernanților, renunțând astfel la existența sa ca valoare.

Nu este suficient să știi, trebuie să ai și credință, spune Părintele Teofil Părăian, iar Părintele Arsenie Boca afirmă următoarele: ’’cea mai lungă cale este de la urechi la inimă’’, adică de la informațiile cunoașterii raționale la certitudinea de conștiință a adevărurilor de credință ortodoxe. Certitudinea realității și adevărurilor mai presus de această lume și de firea omenească o putem avea numai prin dreapta-credință ortodoxă.

Dreapta-credință este o stare de conștiință, pe care o au, de cele mai multe ori, oamenii simpli, mai puțin savanții sau filosofii. Este firesc să fie așa, pentru că, în simplitatea și puritatea inimii, a sufletului, oamenii credincioși Îl cunosc pe Dumnezeu și se raportează existențial la El.

Bunul-simț filosofic și raționalitatea oamenilor de știință ajung totuși, după mari eforturi intelectuale, la concluzia cuprinsă în două adevăruri fundamentale: această lume nu este unica realitate și, al doilea, lumea nu își are cauza în ea însăși.

Realitatea lui Dumnezeu ca Persoană, unic în ființă și întreit în ipostasuri, Întruparea și Învierea Mântuitorului nostru, nemurirea sufletului, Învierea și viața eternă, pe care toți le vom cunoaște, nu pot fi  dovedite rațional prin demonstrație  științifică, deoarece  realitatea transcendentală nu poate fi cunoscută prin mijloacele rațiunii, ci numai prin dreapta-credință ortodoxă. Filosoful german Kant a conștientizat limitele rațiunii umane, deoarece existența lui Dumnezeu, nemurirea sufletului, dar și libertate omului nu pot fi înțelese prin categoriile cunoașterii raționale. 

În același sens, mitropolitul Antonie Plămădeală afirmă: „Un mare filosof german, Wittgenstein, spunea că lumea nu își are cauza în ea însăși. Eu, când citesc această afirmație adevărată, spun că mama știa lucrul acesta, deși avea numai patru clase primare. Dar pe ea nu o citează nimeni. În gura ei, asemenea lucruri ar fi o banalitate!  Când Wittgenstein spune așa ceva, e cu totul altceva. Mama a ajuns firesc și fără convulsiuni la aceasta, pe când bietul Wittgenstein s-a chinuit o viață să descopere acest lucru simplu: că lumea nu își are cauza în ea însăși, ci cauza e Dumnezeu. Nu trebuie să fii mare filosof, ca să știi lucrul acesta” ( Tatăl nostru. Nu suntem singuri, Ed. Sofia București, 2016, p. 41).

Adevărurile existențiale fundamentale presupun, pentru a ajunge la ele, simplitatea spiritului și puritatea inimii.

Toate  curentele  filosofice  operează cu dualități, precum obiectiv-subiectiv, ființă-neființă, mișcare-stabilitate, ideal-material, sensibilitate-rațiune, finit-infinit etc, dar nicio doctrină filosofică și nici chiar hermeneutica științifică nu cuprind și nu pot explica sensurile și semnificațiile  dualității ontologice fundamentale creat-necreat .

Explicarea acestei dualități este mai presus de puterile rațiunii umane, este o taină care se revelează nouă din mila, iubirea nemărginită și puterea lui Dumnezeu. Existența este creată de Dumnezeu din iubire și raționalitatea lumii create, atât cât poate fi cunoscută de om,  mărturisește  despre Dumnezeu.

Devenirea a fost și este o temă de reflecție  pentru știință și filosofie. „Cum este posibil ceva nou ?’’- iată o întrebare existențială, la care știința și filosofia  încearcă să răspundă, dar fără a putea  găsi răspunsuri convingătoare.

Devenirea, noutatea și progresul existențial au fost concepute în mod diferit în gândirea  filosofică: devenirea întru idee ca la Platon sau întru spirit ca la Hegel; devenirea întru devenire, cum susține Goethe ; devenirea materiei, la Marx și în materialismul dialectic; sau devenirea întru ființă, teoretizată de Constantin Noica.

Adevărata devenire, la care suntem chemați toți în această viață și în eternitate, este devenirea în Hristos, prin Hristos și spre Hristos. Este devenirea întru smerenie și iubire. ’’Adâncul smereniei este desăvârșirea’’, spune Sfântul Isaac Siriul .

Uneori, prin propriile puteri, poți ajunge la conștiința datoriei împlinite, dar la conștiința  iubirii împlinite după poruncă, mai presus de  fire – ”Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul”. (Ioan,13,34) – nu poți ajunge prin propriile puteri, ci numai prin lucrarea teandrică a harului lui Dumnezeu și a ta, dacă împlinești cu inimă curată și minte senină, cu iubire deplină toate poruncile Mântuitorului nostru Iisus Hristos.