NATURĂ, CULTURĂ ȘI TEHNICĂ


Scrisori de la Lacul Como. Tehnica și omul (trad. de Ioan Milea, Ed. Limes, Cluj, 2020) a gânditorului catolic Romano Guardini, născut la Verona, dar care a trăit și a creat în Germania, fiind profesor la mai multe universități prestigioase, este o carte de filosofia culturii. Diferența față de multe lucrări de specialitate, unele foarte aride, este că, aici, prin cultură nu se înțelege rezultatul procesului de creație, adică operele aflate în muzee, biblioteci sau valorile disecate și discutate în tratate savante, ci un mod de viață impregnat de spirit, dar aflat într-o conexiune nemijlocită cu natura. Pe la mijlocul anilor ’20 ai secolului XX, Guardini încă mai găsea în Italia din zona lacului Como ingredientele (forme, ritmuri, acorduri, conținuturi) care au constituit secole de-a rândul mediul vital al unui tip uman ce poate fi întâlnit în trăsăturile lui esențiale până departe în istorie. Însă, tocmai atunci, în prima jumătate a secolului XX, odată cu apariția industrializării pe meleagurile italiene (în Germania, procesul începuse mai demult), echilibrul subtil dintre creațiile omului și natură începe să se rupă, producându-se disoluția vechii culturi, pe care sensibilitatea autorului atât de legat de ea, cum o demonstrează și aceste scrisori, o resimte până în străfundurile ființei sale. De aici și nevoia de a se confesa unui prieten, probabil lui Joseph Weiger, căruia îi este dedicată cartea, împărtășindu-i durerea provocată de dispariția unei lumi față de care cea care vine îi apare de-a dreptul barbară. Așa cum de lucrurile cu adevărat importante devenim conștienți abia atunci când suntem pe cale de a le pierde, Romano Guardini developează cu maximă claritate semnificațiile culturii tradiționale, dar – și aici este unul dintre punctele forte ale cărții – nu în mod abstract, prin analize livrești, ci înțelegându-le în contextul vieții în care-și au rostul și căreia i-au conferit un rost în decursul vremii.

Deși cultura se naște prin îndepărtarea de natură, prin negarea naturii, ea totuși o conservă, păstrând legăturile cu ea și creând astfel condițiile în care omul, ca ființă deopotrivă naturală și culturală, să-și realizeze posibilitățile de a fi. “Cultura adevărată, spune o definiție, este înălțare deasupra naturii și totuși, în chip hotărât, aproape de natură. Omul rămâne cu totul viu în ea, trup însuflețit de spirit!” Descrierea vilelor de la lacul Como, perfect integrate în peisaj, a drumurilor șerpuind printre vii, a vaselor cu pânze de pe lac sau a luminii lumânărilor dintr-o biserică indică armonia dintre creațiile omului și natură, limitele pe care acesta și le-a impus și acceptat pentru a se simți împlinit în mijlocul unei naturi transformate, dar care rămâne totuși natură.

Această “cultură naturală” decade odată cu depășirea respectivelor limite, invizibile și totuși mereu prezente. Procesul a început în Europa pe la mijlocul secolului al XIX-lea, prin schimbarea modului de a gândi, cu predominanța abstracției și a gândirii conceptuale în detrimentul spiritului viu. S-a produs, consideră autorul, o creștere peste măsură a gradului de conștiință la nivel mediu, ceea ce pune în pericol rădăcinile culturii care trebuie să rămână departe de lumină, în întunericul inconștientului. Pe aceste teme, cu trimiteri spre romantismul german, autorul dizertează sclipitor în câteva scrisori. Scopul este de a lămuri diferențele dintre vechea cultură și noul produs de tehnică, o barbarie în comparație cu prima. Tonul nu este nicidecum rece, neutru, profesoral, fiecare rând fiind străbătut de tristețea și melancolia sfârșitului unei întregi lumi. Distrugerea culturii tradiționale nu mai poate fi oprită, cel mult poate fi încetinită, iar pentru el, martorul sensibil al acestei prăbușiri, se pune problema unei alegeri, nu doar raționale, ci una întemeiată pe un răspuns “al părții vii, nu doar al gândirii din propria ființă”.

Mă întreb dacă acum, după încă un secol de progres tehnologic, nu suntem tot în aceeași  situație: de a spune da sau nu noii lumi născute din tehnologie. Optimismul pare destul de șubrezit după un Război Mondial (al II-lea) și diverse crize economice, politice, demografice, sanitare. Totuși, convingerea că nu mai există cale de  întoarcere, că trebuie întemeiată o nouă cultură, fără relația cu natura care a hrănit-o pe cea veche, ci  raportată la noua lume a tehnicii, este – vrem, nu vrem – și a noastră în aceeași măsură, dacă nu mai mare ca a lui Romano Guardini, la începutul secolului trecut. El a spus da noilor procese, nu a căzut în nihilism sau paseism, ci a încercat să găsească în noua lume germenii unei noi culturi, urmărind evoluția arhitecturii, a creației artistice sau chiar a designului automobilelor. Sunt, credea el, semne care anunță că se naște o formă care nu doar împodobește tehnicul, ci îl exprimă, legându-l de simțurile noastre. Problema cu noua cultură apărută pe tărâmul tehnicii moderne este că trebuie să se facă prin și pentru om și nu împotriva lui. Iată ce scrie autorul în ultima scrisoare, a IX-a, diferită de celelalte tocmai prin orientarea spre ceea ce stă să vină și nu spre trecut: “Trebuie că e cu putință să mergem pe calea tehnicii spre o țintă ce are un sens, să facem ca forțele tehnicii să se desfășoare în întreaga lor dinamică, chiar dacă astfel vechea ordine organică se prăbușește. Dar și să făurim o nouă ordine, un nou cosmos printr-o umanitate pe măsura acestor forțe”.

Încrederea lui Romano Guardini în noua lume, pe fondul unei conștiințe lucide a prăbușirii inevitabile a vechii culturi, are ca temei credința creștină. Știința și tehnica nu ar fi fost posibile decât în cadre creștine, căci demnitatea conferită sufletului prin Întruparea și Învierea lui Hristos i-a dat omului conștiința că este diferit de cele din jur; iar credința în indestructibilitatea ființei sale i-a dat curajul să înfrunte lumea și să o transforme radical, fără să se teamă, precum omul antic, de hybris-ul ce-și merită pedeapsa divină. Dimpotrivă, în noua lume, cu toate neajunsurile și incertitudinile ei, Dumnezeu lucrează și trebuie să fim încrezători în forțele pe care le-a sădit în noi.

Consider, împotriva tentației de a vedea peste tot decadență, absența spiritului, prăbușirea valorilor, dispariția omului ș.a.m.d. că aceasta ar trebui să fie atitudinea creștină în fața mersului istoriei. Mă îndoiesc totuși că, în suta de ani care s-a scurs de la publicarea Scrisorilor de la lacul Como, se întrevăd germenii unei culturi care să poată rivaliza cu cea veche și, drept argument, voi încheia cu un citat foarte revelator despre înalta idee asupra a ceea ce înseamnă cultură autentică și om cultivat în viziunea atât de cultivatului filosof și teolog catolic: “Cultura adevărată nu își are rădăcinile în cunoaștere, ci în ființă, chiar cuvântul o spune: ‘cultivat’ e cel format printr-o lege formativă internă; cel a cărui ființă și faptă, gândire și acțiune, persoană și mediu sunt determinate de un model interior. Prin acesta, el ajunge la unitate chiar și într-o atât de mare diversitate; prin aceasta, el are posibilitatea de a se regăsi pe sine, orice ar face și orice i s-ar întâmpla. Nu există incult mai mare decât acela blagoslovit cu cultură modernă de Iluminism”.

LEONID DRAGOMIR

Articol adăugat în 23 iunie 2021

Mai poţi citi şi…