MARA ONEL – ”ȘOFERUL SCRIITOAREI” (roman în curs de apariție) – fragment

16 septembrie.

La masa de birou, privesc în gol. Mă scufund în labirintul minții mele, fără să mai găsesc ieșirea. Din când în când, o fata morgana mă amăgește și sunt gata să cred în frânturile de idei care mi se ivesc în față, doar ca să constat că nu duc nicăieri.

Un ciocănit.

Zumzetul confuz din gânduri îmi dispare încet – nu pentru că aș fi găsit, în fine, răspunsul la căutările mele îndelungi, ci fiindcă nu mai rămâne, pur și simplu, nimic. Doar nimicul.

Două ciocănituri rapide.

Nu-mi pot convinge ochii ficși să revină la normal, să mă întorc la lumea reală. Clipesc greu.

Alt ciocănit.

Alt ciocănit? Vălul invizibil care-mi acoperea chipul cade și mă simt de parcă un coșmar s-ar spulbera și aș fi liberă să mă trezesc. Abia acum procesează creierul meu zgomotele pe care nu voia să le asocieze cu bătăi în ușă. În fond, cine mi-ar bate mie la ușă? Dacă Albert și-a ținut promisiunea, așa cum cred că a făcut, nimeni nu știe unde să mă găsească. Poate e un turist rătăcit care vrea să ceară îndrumare. Sigur asta e. Mă grăbesc să ajung jos și să deschid.

Un bărbat tânăr, cu o privire intensă, se uită la mine, cumva fără surprinderea sau ușurarea cuvenite unui om care s-a pierdut în pădure și bate, fără prea multă speranță, la prima ușă care-i iese în cale. Ochii lui, de un căprui electrizant, așa cum n-am mai întâlnit vreodată, dau impresia că văd întocmai ce sperau să vadă. Ceea ce nu poate fi decât o iluzie a mea, cauzată de felul în care menține contactul vizual. Părul are nuanța ochilor, cu reflexii care-mi amintesc de lemn și gustul de miere.

Buzele perfect conturate i se întredeschid când rostește, cu o nesiguranță deconcertantă:

Tanja Hoffman?
Da?

Nu știu de ce-mi iese ca o întrebare.

Kai Schneider, se prezintă senin.
.. cunosc?
Nu chiar. Sunt… nepotul lui Albert. De soră.

Nu găsesc nimic de zis. Continuă:

Și sunt noul tău șofer.

Ochii mi se îngustează:

Credeam că trebuie să aștept mai bine de o lună pentru asta.

Își strânge buzele.

Uite ce e, după discuția de ieri cu von Neumann, i-ai trezit îndoieli. Eu ar fi trebuit să inventez o istorioară care să-ți placă, dar n-am timp de așa ceva. În schimb, am să-ți spun adevărul. Sunt aici să-ți fiu șofer și să te țin sub observație, ca nu cumva să-l tragi pe sfoară pe Eric. Pe scurt, să mă asigur că respecți condițiile, termenii și termenele contractului.
Și eu ar trebui să…?
Să vorbești cu editorul tău, ca să verifici dacă nu sunt vreun criminal în serie care vizează tinere frumoase și care a făcut câteva cercetări simple despre tine, apoi mie-mi rămâne să sper că ai o cameră de oaspeți în care să mă mut.
Să te muți?
Am auzit despre obiceiul tău de a repeta ce spun oamenii.

Pășește în lateral, ca să lase la vedere geamantanul pe care l-a ținut ascuns în spate.

Mașina e lângă șosea, apropo, mai adaugă.
Nu prea cred că merg undeva.
Nu e nevoie să-mi explici. Eu sunt șoferul, tu comanzi.
Comand? Nu comand nimănui.
Cum spui tu. Acum, se poate să dai acel telefon, ca să mă primești înăuntru? E frig.

N-am observat până acum cât de mult s-a schimbat vremea. Soarele nu se mai simte, nici nu se mai vede. O pătură de nori apasă poruncitor deasupra noastră și adierea e rece.

.. e tot ce murmur și las ușa deschisă, ca să poată intra. Dacă are impresia că am să-l cred pe cuvânt și blufează, greșește. Chiar verific.
Tanja? îmi răspunde von Neumann răgușit.

Nu pomenesc nimic despre partea cu spionul.

Am un nou șofer?
Kai a ajuns deja?
Destul de repede, aș zice.
Știu, ai avut noroc. L-a auzit pe Albert vorbind despre tine. E băiatul surorii lui, ți-a zis?
S-a oferit să te ajute.
Cât de… amabil, mormăi cam târziu, căci apelul s-a întrerupt.
Probleme?

Tresar, când vocea lui se aude în pragul bucătăriei.

Ba da. Eric ți-a spus unde să vii?
Deci nu i-ai cerut unchiului meu să-ți păstreze secretul?
Ba da…
E un om de cuvânt, să știi. Doar mie mi-a vorbit despre locul ăsta.
Care ziceai că e rolul tău?
În afară de șofer? zâmbește. Să anunț dacă nu lucrezi, așa cum ai promis. I-ai atras atenția lui von Neumann, când ai refuzat să-i menționezi chiar și subiectul pe care l-ai ales.
Câtă vreme nu ieși din camera ta, cred că ne vom înțelege bine.
Acidă, comentează pentru sine și mă urmează în partea de etaj care nu credeam că va fi vreodată locuită.

****

Mi-a mulțumit respectuos, după ce i-am arătat unde se poate instala – asta se întâmpla de dimineață, pe la nouă și jumătate. Acum e trecut de douăsprezece și nu l-am mai văzut de atunci. Nici măcar vreun zgomot n-a făcut. Poate mi-a luat în serios avertismentul rostit cu jumătate de gură. Când termin de pregătit masa de prânz, mă duc să-l informez, mânată mai mult de teama irațională că a dispărut și n-am să-l mai găsesc acolo unde l-am lăsat.

Cioc-cioc!

Îi aștept răspunsul cu inima bubuindu-mi în urechi fără motiv.

Intră! strigă scurt.
Vrei să mănânci?

Îmi trece prin cap că mă va refuza. E întins în pat, răsfoind Orfani în Brooklyn.

Te-ar deranja?

La început, cred că mă ia peste picior, însă întrebarea lui e cât se poate de sinceră și-mi oferă posibilitatea reală de a fi la fel de sinceră și de a nu accepta să gătesc pentru doi, dacă nu vreau. Încerc să-mi ascund confuzia.

Nu, îl asigur.

Această simplă silabă din partea mea îi aduce un zâmbet dulceag, copilăresc.

E liniște. Tacâmurile scot câte un clinchet ocazional, lovind încet în farfurii. Ceasul de pe perete ticăie ritmic. Respirațiile noastre sunt în asincron. În afară de toate acestea, e liniște.

Hm, de ce nu ai venit să stai cu mine mai devreme, dacă se presupune că mă ții sub observație? îmi arcuiesc degetele în aer, ca ghilimele, citându-l. Nu mă înțelege greșit, adaug, nu mă plâng. Credeam însă că asta ești plătit să faci.
Nu înțeleg greșit, se încruntă ușor. Ai dreptate. Numai că mi-am imaginat că ai nevoie de puțin timp ca să scrii ceva, măcar prima jumătate de pagină.

Gura mi se deschide din cauza șocului. Nu am anticipat nici o asemenea replică, nici lejeritatea și inocența cu care a fost rostită.