RADMILA POPOVICI – POEME INEDITE

 

 

 

 

deschid poarta

aerul poartă

mască își trage

o palmă nu-și simte

obrazul aerul

n-are aer

 

eram mică

am adormit

într-un peștișor

bolnav de

dorințele

altora

 

eram mică

dorințele altora

au împietrit apa

în care trebuia

să cresc

 

aripioarele

peștișorului în care

adormisem au spart

apa de piatră ca să

pot zbura deasupra

tuturor

dorințelor mele

de atunci visez

coșmaruri

 

eram mică

tata mă ducea la râpă

unde săpase un iaz

în care aruncase mulți

peștișori

 

deseori fugeam

de acasă să-i văd

îi prindeam îi netezeam

și le dădeam drumul
în apă

 

într-o seară

am găsit numai

broaște râioase

 

într-o dimineață
gheața m-a privit

cu ochii lor galbeni

 

nu mai sunt
mică râpa
s-a îngălbenit

 

vâzdoage și ceară

dealul s-a lungit pe spate
a mai îmbătrânit
cu o copilărie

când respiră i se văd
coastele

uneori noaptea îi aud
tusea astmatică

nucului din râpă i-a crăpat
răbdarea din nucă în nucă
nu că nu l-aș fi îmbrăţișat
toamnă de toamnă

avea el ceva important
să-mi spună așa că
am stat și am tăcut
împreună apusul

patul tău miroase
a vâzdoage și a ceară
nici urmă de boală

ai avut grijă să-mi lași

moștenire toată

liniștea lumii

 

sunt cea mai bogată
urmașă am milioane
de tone de liniște
densă durabilă

m-ai învăţat o mulţime
de lucruri mi-ai predat
algebră geometrie
fizică desen liniar
mi-ai demonstrat
toate formulele
mărinimiei

mi-ai dat totul
numai rezistenţă
la liniște
nu

 

prea multă bunătate

știu mamă ce greu e

să accepți că am crescut

nu voi mai fi niciodată
fetița din brațele tatei

numai în fotografii

vei găsi tinerețea din care

nimeni nu este gata să iasă

dar aproape toți ies
ca dintr-un costum
strâmt și bizar
de care le va fi dor
până la urmă

 

știu că te doare
maturitatea mea
știu și cum

pentru că pe mine

mă doare mai rău
graba ta spre moarte

să nu te superi
că nu-ți pot privi
mâinile

fiecare deget al tău

fiecare rid fiecare cuvânt

rostit cu jumătate de voce

fiecare suspin mă sfâșie

 

m-am trezit total

nepregătită pentru

reîntâlnirea noastră

prea dură este fragilitatea ta
prea fragilă este duritatea mea
prea repede coboară sorii zilelor
prea brusc mor albinele prea dor
mi-e de tata prea mult ai plâns
prea prea de tot sunt toate
prea departe mi-e fata
prea mulți străini pe lume
prea puțină bunătate

prea multă bunătate
mi-ai dat și nu știu cum
să ți-o întorc mamă

flori pe pereții timpului

diminețile mele
se trezesc gata
pieptănate de parcă
n-au dormit noaptea
de parcă au așteptat
să le vină prinții
pe cai verzi

diminețile mele
pe pereți desenează
flori în care aromele
vor să zacă până la
decolorarea rochiilor
tot mai înghesuite
în dulapuri

eram mică
păstram rochițele
cele mai frumoase
până ieșeam din ele
nu cumva să le pătez
nu cumva să le rup

rochiile creșteau
odată cu mine
își plângeau noi
nouțe de milă
că vor rămâne
fete bătrâne
iar eu căutam
altele ca să le
păstrez și pe ele

iată de ce diminețile
mă privesc cu mirarea
nebunului n-au cum
să știe că rochiile cele mai
frumoase abia se croiesc
abia îmi studiază formele
în timp ce eu desenez
flori pe pereții timpului

cu spatele

eu aveam

telescop o priveam

prin binoclu

glumeam că văd
omuleții verzi cum sar
de pe un picior pe altul
cum se încaieră

omuleții verzi vor
fi având și ei de la ce
să se bată altfel
ar fi îngeri

și dacă luna
e o femeie care
ne arată mereu
spatele plin
de vânătăi

dacă soarele
o expune intenționat
cu rea-credință

ce știm noi despre
abuzurile din univers

ce știm despre stele

am învățat numai să
le arătăm cu degetul
în timp ce ele se întrec
la ardere într-un alt timp
al lor pe care nu-l vom
înțelege niciodată

și dacă pământul
le va cere într-o zi
ajutorul

cui vor rămâne
tancurile

din culise

lumea nu se satură
de rău mai ceva ca
de bine are nevoie
de nevoi pentru a le
bate lumea de felul ei
e bătăușă dar ușa e blindată

naibii de la bun
începutul construcției
nu degeaba scârțâie
expresia „ușă de
biserică”

n-am vrut să văd
lumea aceasta
cu acești ochi

i-am refăcut din tot
mai mult cer din tot
mai limpezi ape
la fiecare răscruce
n-am îngenuncheat
ca alții nu mi-am făcut
cruce nici cu limba
credeam în ochii mei
mai mult decât
în rugăciuni credeam
în lumina ochilor mei
și-n întuneric

întunericul își ascunde
coarnele strălucitoare
când le ating cu privirea
se topesc precum zahărul
pe tigaia înfierbântată
lumea nu m-a înțeles
niciodată

mă citea ca pe o carte
de povestioare
siropoase cu final
previzibil nu înțelegea
scrisul printre rânduri
avea nevoie de
nevoile mele

așa că am închis
ochii și am creat
alta
cunoscută mie
necunoscută
de nimeni

numai că și ea
își arată uneori
în întuneric
coarnele

 

tunel

uneori vocile interioare
formează un cerc restrâns
și mă invită la o vorbă

uneori mă așez turcește
în mijloc și le ascult
numai atât cât

mă ține suflarea

uneori poveștile lor
îmi întrec imaginația

uneori ochii mei devin
absenți pentru toate
vocile exterioare

uneori acestea n-au

nici un rost

uneori dispar

nici eu nu știu unde

 

noul tău corp

alegi să alergi în afara

timpului să nu-ți pese

de pasu-i instabil oricât

de dur ar duela secundele
pentru semnul egal

să dai bici în caii transparenți
să vezi cum spuma galopează
înaintea aburului care le iese
din nări s-ajungi primul acolo

unde nici picior de vers
n-a ajuns

să spargi liniștea

cu un trrrrrr și caii tăi

transparenți să se facă

una cu noua ta suflare

cu noul văz și auz

cu noul tău corp

 

corpul vechi

de litere să-ți măture

toate urmele

 

să trăiești fericirea

de a nu fi recunoscut

de nimeni nici de

propria-ți umbră

 

anonim

 

sentimente și oseminte

unii se nasc să dea sentimente
alții lasă oseminte unii nu seamănă
nimic nici rău nici bun

ce e mai bine

poate nu toți trebuie să
construiască poate ce-a rămas
neatins de mâna omului va rezista
tuturor celorlalte calamități

poate viața se descurcă ea
și singură

niciodată nu vom ști cum
ar fi
dacă n-ar exista culorile
dacă păsările n-ar avea cântece
dacă veninul ar aduce nemurirea
dacă nemurirea ar ucide dragostea

de unde și cu ce am începe

 

altcineva

am fost magnifici
până la prima
probă

vom fi din nou
magnifici
cu prima ocazie

din războaie am învățat
să construim arme mai
performante

de la foamete am
dedus ghiftuirea

am ajuns atât de buni
în ale învățatului încât
îl învățăm pe dumnezeu
alfabetul

să-mi spună cineva
cum vede o muscă bucata
de carne ce simte un cal când
îl arde biciul un câine în cușcă
și dacă pisica pe care o ține
de urât sau pentru șoareci
visează color sau a/n

cunoaștem atâtea de nu încap
într-o boabă

cuvintele-și ascund
după deget
nonsensul

suntem chiar
magnifici

de vină e cu totul
altcineva

 

de partea cealaltă

pășeam cu ochii închiși

pe muchia lacului și

am alunecat într-un

somn fără solzi

 

somnul mă înghițea

fără remușcări

 

soarele era cât pe ce

să rămână de partea

cealaltă a lumii

 

am deschis unul

câte unul toți ochii cerul

se prăbușea norii

se făceau pulbere

 

copacii se adânceau în

pământul speriat cu tot

cu păsări numai o

ciocănitoare încăpățânată

se ținea morțiș de ultimul

cioc de aer broaștele

deveneau mormoloci

mormolocii ouă ouăle

ieșeau din alte broaște

și așa la infinit

 

infinitul

mi se plimba prin auz

ca un O fără capăt

 

somnul mă digera

alene lenea lui îmi

inducea o stare la care

ajung numai marii

asceți focul din mine

se împotrivea tinerețea

mă acoperea cu corpul

gol eram carnea de tun

a două inexistențe

antagoniste

 

când m-am trezit

inima asurzea

universul

 

praf de litere

sensul e un cuvânt

lipsit de orice sens

dacă extragi sensul
din sens rămâne
praful de litere
nu contează majuscule
sau minuscule
nici măcar ordinea

așa și luna aceasta
care se joacă de-a v-ați
ascunselea cu norii

ce-ar fi frumusețea
jocului ei fără cel puțin
un ochi care s-o vadă
s-o admire să-i dea
sensul

poate lupii pe care
îi numeri atunci când oile
se rătăcesc în nesomn
poate numai lupii și unii
oameni pot înțelege
nopțile albe fără cuvinte
doar din gesturi urlând
fiecare în felul său
de lup sau de om

poate de aceea lunaticii
sunt atât de dependenți
de lumină încât încurcă
viața cu visul

cert e că și soarelui
nu i-ar mai fi de folos
cerul dacă n-ar avea
cui
să-i dăruiască lumina
și căldura fie și numai
unei frunze fie și unui
vierme orice se naște
are o vreme a sensului

uneori mă întreb
de ce mă întreb
atâtea
de ce am nevoie
de înțelegere dacă
din aceasta nu crește
nici un fir de iarbă

poate noi suntem
acum aici doar
pentru a da sens
unor lucruri care
ar exista oricum

atunci care
este sensul
sensului