DANIELA TOMA
o clipă m-am gândit că voi fi mulțumită,
trebuie să montăm o mitralieră aici
veste 10
am găsit același haos lăuntric,
a trebuit să-mi desenez venele mai strâmte,
să nu se omoare între ele
ieșeau glasurile pietrelor din pământ
și primeau aripi să tremure
cred că pe undeva noaptea își îndură propriii nervi,
își dorește să fie măcar o dată mare,
deși știe că nu merită osteneala
îi tot spun că o încătușare nu ascunde nimic,
e doar greu s-o slujești că te istovește
și pe urmă te dor genunchii
aripile îi fac loc haosului să nu se piardă pe linia de front,
nimeni nu îl vede murind
(în rest e bine, un dumnezeu micuț se ascunde la colțul casei)
împart egal un mare albastru
veste 3
voi trece foarte repede strada
ca să-mi pot anula silueta de sărbătoare
și blândețea de început
trebuie să știi că aplauzele dansează încă pe sub piele,
stârnite sub tencuială, poartă același steag alb,
prin urmare, cuvintele își întind grațios spatele
între mine
și mine
oferta e limitată, însă, în timpul lunilor de iarnă
(în rest sunt bine, expresia de toleranță la mințile mici
mi-a fost tipărită într-un ziar din Constanța)
rodeo de nori, ne-am întors unde a
început totul
constrângere 12
cineva ca mine lipsește din mine
iar eu vorbesc cu absența spânzurată de coastele mele,
aștept să-i crească indecența albastră
și pe spate
caut o umbră mai mică pe care să nu o vadă nimeni
când se tulbură buimacă și se varsă peste lume,
o nechibzuință ca aceasta crește în vânt,
cu înfășurarea lui până la genunchi
și îndură
adun rămășițele
și, după o lege doar a mea,
eu și cu mine ne îngropăm altundeva
lehamitea
să tacă
în interior se vorbește în limbajul
norilor
constrângere 2
nu știu cât de departe e absurdul
în care te întorci mereu,
tu ești dincolo de el,
neobservat,
nimeni nu vorbește despre tine,
sunt subțiri liniile dintre vorbele de bun venit
și cele de dus
despre transformări se spune că se întorc la origini
și le rănesc,
stânga timpului are o ureche de om,
se-ntinde spre tine
am îmbătrânit,
trag în lună s-o îngrop o dată pe an,
între straturi cu flori
primim pâine și circ de la ceilalți
adormiți
detaliu 9
pe malul celălalt
o siluetă despică aerul cu mâna dreaptă
gustul depărtării se prelinge pe trup
până când gura îl rostește gol în închipuire
și-l soarbe haina cuvântului
se împiedică mântuit în lutul cu care se-amestecă
înainte de a se fi prăbușit în gol
înger răstignit
bunavestire spre și mai bună
nevoia mea de a îmbrăca splendida rochie neagră
a trecut prin mine și s-a trezit că o mișcă alte intenții
păcatul m-a forțat să mă întorc,
l-am privit în ochi și i-am strigat:
dublu
sau nimic!
în așteptarea fierberii de vremuri,
m-am trezit o singură dată
detaliu 4
umbra se rotea torențial în locul expresiei lipsă
în care își usca formele și le împacheta să nu se vadă
cum dorm
acum, adună suprafața lucrurilor ce nu pot fi uitate
și o ia cu sine
rochia neagră se umflă până la genunchi
să nu mă atingi!
constrângere 1
revenind la final,
mi-am făcut loc în concluzia lui
și dacă am ajuns până aici,
îmi voi așeza propriile brațe în jurul gâtului,
voi săpa în aer tranșee ce mă vor plăcea
din ce în ce mai mult
acest lucru va atrage după sine o întreagă harababură,
un fel de a afla cum mă iubesc resturile,
anii,
costumul în care fug
vezi tu? până la urmă, singurele lucruri care contează
sunt doar instrumentele de tortură
- din volumul ”SPLENDIDA ROCHIE NEAGRĂ A UMBREI MELE” –
Editura ART CREATIV, București, 2020
