AURORA DUMITRESCU: ”COLIBRI DORADO” (roman în lucru) – fragment

În sfârșit, am dormit o noapte întreagă. O noapte fără vise. O noapte cu creierul în repaus. Mă uit spre telefon. Încerc sa nu mai sper că mi-a scris. Că știam că nu mi-a scris. Îmi înăbuș atomul de speranță. Piei! Îi zic. Și piere. Mesaj de la recentul meu prieten, Louis. Mi-ai venit în somn! Ce cauți? Ups… Și eu nu știu nimic. Oare pe unde oi bântui? Louis scrie extraordinar, cu forță. Scrie și iar scrie, și nu publică nimic. Îmi spune că va vinde cartea în mii și mii de exemplare. Ar putea, pentru că are forță narativă, pentru că are ceva important de spus. Dar cartea lui deocamdată zace în telefon. Pe tastele lui scrie sute de pagini care m-au făcut să plâng. Îi spun să aibă curaj și să-i dea drumul la tipar. Îmi răspunde că îi sună telefonul prea des. Că acum își consolează prietenele lovite de singurătate. Îi zic că scrie degeaba, dacă nu publică. Îmi răspunde, ca să se apere, că el nu scrie ca mine. Se simte încolțit. Îi spun că scrie ca el, puternic, cu emoție, cu mesaj, cu inteligență. A rămas să alergăm împreună și să îl motivez. Îl voi motiva, pentru că povestea lui merită să nu zacă în memoria unui telefon scump, alături de mesajele unor prietene neliniștite.

Atomul speranței pâlpâie din nou. Piei! Și piere. Este a doua zi de Paște. Completez că merg la mama, dar plec la Micaela și Laurent. Ei sunt acum familia extinsă. Am hotărât să ne carantinăm când la unii, când la alții. Luând hotărârea aceasta, mi-am ușurat conștiința că încalc regulile. Nu încalc regulile. Alți oameni au familii numeroase. Eu nu voi locui decât cu pisica și cu Sorana, atunci când ea va reîncepe serviciul după Paște. Pe mama am hotărât să o protejăm cu toții. Ana este medic în prima linie. Nu ne vedem. Celia, asistentă. Nu ne vedem. Mona, farmacistă. Nu ne vedem. Laurent ne face lipii libaneze și avocado cu brânză și usturoi. Îl sun pe Andrei și îl întreb unde pot să îmi repar bicicleta. Urmează cel puțin încă o lună de carantină. E timpul să mă reinventez. Creierul meu are nevoie de endorfine prin sport. Cărțile, traducerile și scrisul  au nevoie de puțină activitate fizică. Telefonul începe să scoată binecunoscutul sunet al mesajelor de WhatsApp. Atomul pâlpâie iar. Piei! Dar nu piere. Discuții pe grupul de școală, discuții pe grupurile elevilor, discuții pe facebook la postările mele, discuții pe grupul șamanilor. Piei! Și atomul piere. Revin în sufrageria Micaelei. Vorbim despre yoga și poziția lotus. Învățasem să stau în lotus singură, după capul meu, fără niciun profesor, în timpul călătoriei mele la Rishikesh, atunci când Ru dăduse o mână de ajutor de la distanță. Nu avusesem maestru în India. Ru fusese maestrul meu de la distanță. Dar ce este distanța pentru el? El e liber să călătorească unde vrea. Corpul nu îl ține prizonier. Așa că a venit după mine în Rishikesh, cu iubire și cu învățături Yoga. Așa cum procedează  mereu, când vrea să mă învețe fărâme din Secret. Dar creierul meu deblocat m-a dus tăvălug în meditație, în dedublare și aproape decorporalizare. Nu-mi mai simțeam corpul decât într-un singur punct, la baza coloanei vertebrale. În rest, eram doar o frunză în vânt, care se unduia la curentul imperceptibil al ashramului. Aș fi plecat, dar instinctul meu de supraviețuire mi-a dat un șut în fund. Și iată-mă fugind din încăperea cu yoghinii cufundați în beznă, în aer liber, unde mi-am aruncat balerinii cât colo, ca să simt iarba mustind sub tălpile mele. Habar nu aveam atunci de forța Mamei Pământ. Am simțit nevoia să sărut pământul. Nu eram încă pregătită să mă desprind de ceea ce știam, ca să merg în lumile superioare. După doi ani am aflat că nu poți ști ce e sus, dacă nu știi ce e jos. De atunci meditez în spații cu lumină, chiar în natură. Întunericul îmi încearcă mintea și mă duce în locurile întunecoase ale unui creier parșiv, care preia controlul. Ca în filmele cu roboți care stăpânesc lumea…. Lumea adevărată. Lumea oamenilor. Lumea plantelor și animalelor. Lumea mărilor și oceanelor. Tocmai când ar trebui să stau fără minte, să nu-i mai dau putere. Întunericul din peșterile pentru meditații îmi râde în nas… Clar. Nu sunt făcută nici pentru spații închise, nici pentru obscuritate. Iubesc soarele și marea. Sper să mor pe malul mării. Nu pe un pat de spital și nici în patul meu, închisă în casă. Ci trântită pe burta Mamei Pământ… Și natura să îmi dea, așadar, o mână de ajutor. Așa am devenit păstrător al Pământului, din dragoste pentru pământ, conectată la marea familie de șamani veniți din Peru, țara lui Machu Picchu.

Îmi iau la revedere de la Micaela și Laurent. Familia mea extinsă. Jaguarul meu îmi spusese că am voie, că nu va fi nicio problemă. Pe drum, filtru de poliție. Eu cu declarația mincinoasă în buzunar, dar cu benzile de protecție care mă fac invizibilă. Așadar, trec nevăzută. Nu mă oprește nimeni… Nu pot întârzia foarte mult, căci Misi este foarte dependentă afectiv de mine și are probleme digestive la emoția provocată de absența mea. O mare parte din iubirea pentru Tudorică am transferat-o asupra ei. Îi urmăresc fiecare gest, plânset, disconfort. Era să mor și eu odată cu ea, de durere, atunci când s-a îmbolnăvit foarte grav de la clor. Voiam să fiu sănătoasă pentru când Ru urma să mă cheme la el, în casa lui retrasă. De aceea dezinfectam compulsiv prin casă, de parcă eram spital de boli infecțioase. Ru tot nu m-a  chemat, dar am rămas cu obsesia dezinfectărilor, așa cum face toată lumea. Spirt pe clanța ușii, spirt pe cheile de la mașină, spirt pe telefon, spirt pe tălpile ghetelor, spirt pe tastele laptopului, deoarece îl atinsesem fără să mă spăl pe mâini, spirt pe micul rucsac, spirt pe portofel, spirt pe ochelari, spirt pe alimentele de la supermarchet… Apoi mă spăl pe mâini, ca să ucid eventualul virus care rămăsese pe mâini. Și, cu toată această dezinfecție compulsivă, Ru continuă să nu mă cheme. Și dacă mor de la virus? Ce ar fi așa grav? Moartea nu ar fi decât bucuria de a-mi revedea copilul. Atunci de ce mă agăț iar de viață, ucigând compulsiv cu spirt potențialul virus? Pentru ceilalți, clar… Hai, nu fi ipocrită, nu doar pentru ceilalți, pe care recunosc, da, că îi iubești, ori pentru pisica ce ar rămâne fără tine și s-ar îmbolnăvi din cauza absenței tale, ci și pentru tine. Din același instinct idiot de supraviețuire. Sau mai știi? Poate mai ai ceva treabă de făcut. Că doar ai început runda a treia. Și de aia nu vrei să iei virusul ucigaș.

Aprind bețișoarele mele din șofran și lemn de santal, pe care le am din Kathmandu, închid decesele și infectările de pe Digi 24, fac un mic exercițiu de respirație și chem arhetipurile, ale căror semințe germinează în mine.

Ampui Sacha Mama. Ampui Sacha Mama… Și șarpele mă duce pe burta Mamei. Mă târăsc prin iarba verde, ascultând corul insectelor, mirosind pământul reavăn. Iau o bucată de pământ în gură, simțind rodul Mamei Pământ. Sacha Mama, ce mesaj ai pentru mine astăzi? Mâinile mele se ridică fără ca eu să știu. Fără ca eu să vreau. Palmele mi se împreună în dreptul pieptului, capul mi se apleacă lin, cu umilință. Recunoștință, recunoștință și iar recunoștință. Mintea îmi colcăie de alte întrebări care îmi prăjesc circuitele neuronale. Dar Sacha Mama îmi pune degetul la buze și îmi spune cu blândețe, legănându-mă… Taci, Nicole… Taci, Nicole…  Tac… De rușine, de respect, de resemnare, de speranță… Mulțumesc, Sacha Mama…

Ampui Otorongo, ampui Otorongo… Și puma mea neagră, cu labele groase, vine în forță în chakra a doua. Puterea mă cuprinde. Și răgetul de felină gata de luptă. Puterea mi se revarsă în toată ființa mea. Bine ai venit, Otorongo. Ce mesaj ai astăzi pentru mine? Mâinile mele sunt labe groase, de pumă tânără și înfometată. Corpul mi se arcuiește și îmi mișc capul în stânga și în dreapta. Redevin Nicole. Mâinile mi se împreună în dreptul pieptului. Fără ca eu să vreau. Fără ca eu să știu. Apoi se ridică deasupra capului și fac un cerc în jurul meu. Mintea mea colcăie iar de întrebări. Taci, Nicole… Taci, Nicole… îmi spuse Otorongo, cu ochii duri, de felină gata să sară asupra prăzii. Și deodată mintea traduce. Ești una cu Forța. Mulțumesc, Otorongo…

Ampui, ampui Ciraquinty…. Lacrimi de bucurie îmi țâșnesc din ochii închiși. Mâinile încep să zboare odată cu micuța pasăre. Ciraquinty… întreb eu nerăbdătoare. Taci, Nicole… Taci, Nicole… Nu vezi că ne jucăm? Oamenii mari și triști nu au ce să caute aici. Creierul meu vrea să insiste. Dar Ciraquinty începe să se îndepărteze. Stai, Ciraquinty, te rog, nu pleca… Nu plec, Nicole. Zboară repede după mine. Zbor, Ciraquinty… Unde mergem? Peste oceane. În lumea poveștii… Redevin Nicole. Mâinile se împreună în dreptul pieptului. Singure. Fără să vreau. Fără să știu. Apoi se îndreaptă orizontal, în față. Mintea mea traduce. Înainte e povestea. Mulțumesc, Ciraquinty.

Ampui, ampui Apu Chen. Vulturul vine încet, zburând regal spre chakra inimii mele. Cu ultimele bătăi de aripi se așază în pieptul meu. Era un mare gol acolo. De când Vulturul e în pieptul meu, mă simt întreagă. Mă doare rău, Apu Chen… Și acum tot așa te doare? Acum e mult mai bine. De aceea am venit. Ca să nu te mai doară. Zbori cu mine? Ai curaj? Am curaj, Apu Chen… Unde zburăm? Dincolo de nori…. Redevin Nicole. Mâinile se împreună în dreptul pieptului. Fără ca eu să știu. Fără ca eu să vreau. Apoi se ridică  înspre nori, înspre cer. Mintea mea traduce. Acolo, în cer, este Marele Spirit de care nu m-am separat niciodată. Din mâinile mele țâșnește un cordon auriu care se duce sus, tot mai sus, în nevăzut. Dar îi simt ancorarea. Da. Cordonul auriu care a țâșnit din palmele mele și-a aruncat ancora în cer. Mulțumesc, Apu Chen…

Ampui, ampui Huascar. Îl recunosc după ochii albaștri, părul brunet și poncho-ul  de șaman. Huascar, îți mulțumesc pentru că mă însoțești în umbre. Fără tine nu mă descurcam deloc. Mulțumesc, Huascar. Care este mesajul tău astăzi? Mâinile mi se ridică fără ca eu să vreau. Fără ca eu să știu… Apoi mâna dreaptă se duce spre inimă, mâna stângă spre chakra mea sexuală. Mintea mea traduce. E timpul să îmi pun în armonie corpul cu inima. Sexualitatea mea, cu cerințele spiritului meu. Să înțeleg, Huascar, că apare cel care își va alinia cu mine miracolele? Huascar? Ai plecat… Mulțumesc, Huascar.

Ampui, ampui Quetzalcoatl… Ampui Quetzalcoatl… Și Quetzalcoatl vine degrabă și mi se așază între ochi. Acolo este casa lui. În ochiul al treilea, în ochiul vederii dincolo. Multumesc, Quetzalcoatl, pentru tot ce ai făcut pentru mine, pentru toate reușitele și  pentru limpezirea lucrurilor încâlcite în această existență în 3D. Cu plăcere, Nicole, îmi răspunde Quetzalcoatl, voios. Dragă Quetzalcoatl, ai vreun mesaj pentru mine astăzi? Mâinile mi se ridică fără voința mea. Fără ca eu să știu. Cu palmele în sus, cântărind greutăți eterice care veneau din cer. Două talere cu bogății, fără ca mâinile mele să se îndoaie sub greutatea lor. Mintea mea traduce. Materialul nu-mi va încovoia brațul. Mulțumesc, Quetzalcoatl. Cu plăcere, Nicole.

Ampui Pachacuti, Ampui Pachacuti… Creștetul capului își construiește singur o pâlnie. Fără ca eu să știu, fără ca eu să vreau. Și prin pâlnia aceasta țâșnește un curcubeu. Mintea mea nu mai vrea să pună nicio întrebare. Cu Pachacuti niciodată nu a mers cu întrebările. El doar pictează pe pânză și discipolul îi urmărește pensula, furându-i meseria. Pâlnia din creștetul capului se lărgește și mai mult, lăsând spațiu unor raze aurii, să se întoarcă din cer. Cred că acum au ajuns în tălpi și din tălpi în pământ. Sunt țintuită între Cer și Pământ. În burtă, îmi simt feminitatea. Ca o senzație de dorință. În cap, îmi simt masculinul după care mereu am tânjit. Mâinile mi se ridică în dreptul pieptului. Fără ca eu să vreau. Fără ca eu să știu. Și fac un cerc larg în jurul meu. Îmi readuc mâinile la piept, apăsând tare pe inima care-mi bate puternic. Acolo, Vulturul doarme liniștit. Este atât de bine!