LEONID DRAGOMIR – Tehnopolis-ul și omul

Tehnopolis. Capitularea culturii în fața tehnologiei, de Neil Postman (trad. de Silviu Man, Ed. Contra.Mundum, București, 2023) este o carte care a provocat deja multe dezbateri, în special în mediile virtuale, și cu siguranță va mai da naștere altora. Semn bun, deoarece, deși scrisă pe la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, ea vorbește despre lumea de azi, cei mai bine de 30 de ani scurși de la apariția ei făcând-o și mai actuală. De ce? Pentru că acel ceva „straniu și periculos”, care s-a petrecut în America începând din anii ’80 ai secolului XX, s-a extins între timp la întreaga planetă. Este vorba de instaurarea Tehnopolis-ului, definit de autor ca „subordonarea tuturor formelor vieții culturale suveranității tehnicii și tehnologiei”. O astfel de definiție spune cam totul, numai că nu e ușor de înțeles în toate implicațiile sale. Neil Postman, profesor important la New York University și teoretician al influenței mediilor de comunicare asupra educației (în acest sens, recomand Distracția care ne omoară. Discursul public în epoca televizorului, Ed. Anacronic, 2016), a fost, prin preocupările sale, pregătit să surprindă schimbarea adusă de tehnologia informației încă de pe când aceasta era la începuturile ei. Tocmai contrastul cu vechea cultură, în care valorile religioase și umaniste mai erau cultivate încă și mai aveau un anumit rol în crearea unei coerențe în viața individuală și socială, deși erau în criză, îl face să observe cu acuitate ravagiile produse de supraabundența informațiilor „lipsite de scop și de semnificație”. Și fiindcă tot am amintit de Distracția care ne omoară, ea are un Cuvânt înainte, în care Postman compară cele două mari distopii, create de George Orwell – în 1989 – și de Aldous Huxley – în Minunata lume nouă – și arată că nu primul, ci al doilea a avut dreptate. Nu suntem controlați de o forță din afară care ne privează de informație, cum credea Orwell, ci dimpotrivă, excesul de informație transformă adevărul în irelevanță, golește de semnificații simbolurile culturale și ne aruncă în pasivitate și egoism, cum arată Huxley. Contrar a ceea ce cred mulți, Postman consideră că informațiile în exces nu rezolvă marile probleme ale omenirii, ci le agravează, generând altele.

Două sunt presupozițiile, de altfel afirmate explicit, gândirii profesorului american. Una se referă la faptul că nicio tehnologie, fie și o simplă unealtă, nu este neutră în relație cu valorile și cu instituțiile culturale. Din acest motiv, schimbarea tehnologiei produce transformări radicale în societate și cultură, începând chiar de la înțelesurile cuvintelor. Nu numai că sunt introduși termeni noi, cum vedem că se întâmplă astăzi din abundență, dar chiar vechile concepte, precum libertate, adevăr, frumos, bine etc., după care ne orientăm viața, capătă înțelesuri diferite. „Fiecare unealtă încorporează o anumită predispoziție ideologică”, afirmă împotriva oricărui simț comun autorul, adică ne determină să vedem lumea într-un fel și nu în altul. Celebrul aforism, atât de des citat, al lui Marshall McLuhan, „mesajul este chiar mediul”, are tocmai acest înțeles. Și tot în răspăr cu simțul comun este și cea de-a doua presupoziție explicită a lui Postman: tehnologia nu este un instrument pe care-l putem folosi după bunul nostru plac, ci dimpotrivă, funcțiile sale derivă din forma sa. De aceea, atunci când pătrunde într-o cultură, ea își face propriul joc, pentru care a fost proiectată.

Au existat, conform autorului, trei tipuri culturale majore: cultura uneltelor, tehnocrațiile și tehnopolisurile. În cadrul primeia, tehnologia, bazată pe unelte, uneori foarte sofisticate, nu avea autonomie, nu atenta la demnitatea și integritatea culturii, ci cultura regla folosirea uneltelor în scopuri practice și simbolice, integrându-le în viziunea unificată asupra lumii, care conferea coerență întregului. Odată cu apariția tehnocrației în Anglia secolului al XVIII-lea, tehnologiile nu mai sunt integrate, ci asaltează cultura, valorile acesteia trebuind să lupte pentru a supraviețui. Secolul al XIX-lea, mai ales, oferă spectacolul acestei bătălii în care tehnocrația, limitată totuși în scopurile ei, nu distruge complet culturile tradiționale, deși creează în cultură și societate o permanentă stare de criză. Ei îi datorăm marile creații literare și artistice care au marcat și secolul următor. Spre deosebire, Tehnopolis-ul, instalat, cum spuneam, în America începând cu anii ’80 ai secolului al XX-lea, este o tehnologie totalitară: ea tinde să-și elimine adversarii, făcându-i irelevanți sau invizibili. Se produce atunci o golire de semnificație și trivializarea simbolurilor culturale, se destructurează marile narațiuni care dădeau sens și coerență istoriei, explicând trecutul și prezentul și călăuzindu-ne spre viitor, iar etica și educația își pierd orice înțeles. Dar cel mai important eveniment este transformarea omului într-un slujitor al tehnologiei, oamenii fiind condiționați să se gândească pe ei înșiși ca pe niște calculatoare, niște „procesoare de informații”. De altfel, calculatorul, pe care Neil Postman a refuzat să-l folosească, a schimbat radical raporturile omului cu natura, cu munca sau cu puterea. A rezultat domnia procedurilor, a experților și a statisticienilor, care a generat o pierdere de încredere a omului în propria judecată și în subiectivitatea sa. Metafora omului-mașină a devenit un fel de credință, conferind o putere aproape absolută Tehnopolis-ului, „care depinde de credința noastră în ideea că, atunci când ne comportăm ca mașinile, atingem cel mai înalt nivel al nostru”.

Am spus „aproape absolută”, pentru că Neil Postman propune câteva repere prin care ne putem distanța de tehnologie, atât epistemologic, cât și psihic. Sub forma unui decalog, soluția sa din capitolul final, intitulat Partizanatul întru dragoste, este în esență o încercare de revenire la umanismul celei de-a două etape, tehnocratice. În ce mă privește, sunt destul de sceptic în legătură cu posibilitatea unei întoarceri. O educație având drept țel „ascensiunea omenirii”, adică una care revine la credința luministă în progresul omenirii care a marcat secolul al XIX-lea, înlocuită în Tehnopolis de credință în progresul tehnologic, cele două nefiind totuna, ci în anumite puncte chiar contrarii, poate funcționa cel mult ca un paleativ.

Inevitabil, mă gândesc la celălalt gânditor asupra lumii tehnice, cu sistemul tehnicist și societatea tehnologică impuse de dezvoltarea tehnologiei, care a „văzut” ravagiile acesteia cu 30 de ani înainte de Postman, de prin anii ’60 ai secolului al XX-lea. Jacques Ellul, căci despre el e vorba, era mult mai pesimist în legătură cu posibilitățile omului de a se sustrage tehnicii organizate într-un sistem și de a o pune în slujba sa, lăsând să se înțeleagă că doar saltul în credința creștină ne-ar mai putea salva. Nici Martin Heidegger nu pare a spune altceva prin acel „Numai un Dumnezeu ne mai poate încă salva”, din ultimul interviu acordat revistei Der Spiegel, cu toate că nu cred că avea în vedere Dumnezeul creștin.

Am discutat cu mai mulți prieteni despre Tehnopolis și am fost de acord cu toții că, deși excelentă, după unii genială, în privința diagnosticului nu este prea convingătoare în ceea ce privește soluția. Cred, însă, că tocmai luciditatea pe care o poate conferi unor cititori de bună-credință asupra implicațiilor „capitulării culturii în fața tehnologiei” indică faptul că pentru om lupta nu este dinainte pierdută, că nici omul, nici societatea nu vor deveni vreodată mașinării și că, în pofida a ceea ce susțin diverse psihologii tehniciste, omul are încă un suflet care poate fi salvat.