ALEXANDRU MĂRCHIDAN

”NI SE PARE CĂ SUNTEM MAI VII CÂND SUNTEM PE MOARTE”

SERTARE ȘI UȘI

sertare și uși

atât mi-ai spus că rămâne când te uiți în urmă,

memoria – o drogherie unde mergi și întrebi constant

care e leacul? cât face? când ajunge? cum se ia?

timpul vieții – cotloane peste cotloane,

nesfârșită galerie a unei străvechi familii de șoareci,

loc de fugă de atâta necunoscut.

ființă din sertare și uși, memorie pusă în rafturi

sub lacăte ori pur și simplu ferită de iscoade,

o pivniță de unde scoți la nevoie povești rubinii

pentru tot felul de angoase și umbre.

e drama jucată mereu,

pentru că ne plac întrebările cu lungi cozi de cometă,

ne plac durerile, răsturnările, agoniile,

ni se pare că suntem mai vii când suntem pe moarte

(uneori chiar suntem),

însă, dincolo de drama și de focul jocului,

ești ramura copacului rămas de la-nceput,

cu rădăcini în fluviul pe care n-ai cum să îl vezi

cu ochi pe jumătate orbi,

îți iei lumina și timpul din lumi în care sorii nu apun –

poate îi vezi poate nu, poate mulțumești poate nu,

poate chiar nebunește vei da lemnul tău

celui ce taie mereu din copac.

oricum, vor trece toate și nimic nu va fi irosit –

ramura ce ești acum e încă aluat

pus

la dospit.

VEGHE

Nu știu niciodată
cum se va încheia poemul.
asemenea pictorului, mă așez în fața culorilor
și le întreb: tu ce vei fi, pace? tu, poate zgomot?
vei fi tu durere sau umbră?
tu, floare, ori un veac de tăcere?
ori armă, ori zid, ori icoană?
ori…?
Nu știu niciodată cum se va încheia poemul,
după cum niciun martor al răsăritului de soare
nu știe dacă și cum și unde va ajunge,
până spre seară,
simpla sa mărturie.

ECOURI

ce înseamnă puțină moarte

pentru câmpia înflorită?

o mână de timp

peste țara-fără-de-vreme?

pârâuri tulburi

pentru pașnicul adânc?

ce înseamnă o pulbere de spaime

în nesfârșirea Saharei?

Aproape totul, aproape nimic.

Între ele, cu sufletul adesea strivit

adesea zburând, omul caută

marginea solidă pe care să meargă.

peste podul îngust de o palmă

singura balustradă este prăjina

de echilibru –

de un capăt ține omul,

de un capăt ține Dumnezeu.

RĂSFRÂNGERI

Ce este viața?
o adiere în arșița verii.
întorci privirea după ea
să vezi de unde vine,
să înțelegi cum a găsit o fisură
în zidul de foc.
însă atât a fost,
oricât ai căuta-o împrejur.
va merge mai departe,
pentru totdeauna,
dincolo de oglinzi.

A FI PRINTRE CEI VII

a fi printre cei vii

înseamnă să știi să lași deschise

ferestrele potrivite.