Simpozionul Internaţional “Experimentul Piteşti – Reeducarea prin tortură”, ediţia 2021 (PERT 2021) – PARTEA A DOUA –

Deşi condiţiile restrictive impuse de pandemie au oprit participarea multor dintre cercetătorii care-şi anunţaseră prezența, am aflat de la cei de față destule informaţii inedite cu privire la fenomenul represiv, manifestat în spaţiul românesc, după ce consecinţele celui de-al doilea război mondial au fost evidente.

Am aflat, din lucrarea prezentată de Corneliu Zeană, că există o lege destul de recentă, prin care se înfiinţează (încă) un muzeu ciudat: LEGEA nr. 157 din 25 iulie 2019 privind înființarea “Muzeului Ororilor Comunismului în România”. O lege ciudată, întărită de o hotărâre la fel de ciudată – HOTĂRÂRE a Guvernului României nr. 1.112 din 17 decembrie 2020 privind înființarea, organizarea și funcționarea “Muzeului Ororilor Comunismului în România”. O lege schilodită, a numit-o Corneliu Zeană, o lege care-i nedreptăţeşte pe foarte puţinii urmaşi ai legionarilor, aceştia fiind consideraţi organizație de extremă dreaptă. Şi aceasta, în contextul în care, în Spania, regimul franchist de esenţă naţional-fascistă a condus Spania până în 1975, ca dictatură de dreapta. Iar în prima perioadă a dictaturii franchiste, începând din 1939, “prizonierii roşii” au fost trimişi să lucreze la impunătorul monument dedicat căzuţilor (Valle de los caidos) în războiul civil, din partea naţional-franchiştilor. Şi au lucrat pe şantierul monumentului până la inaugurarea din 1959. După aceea a urmat “tranziţia spre democraţie”, lăsată moştenire de “el Caudillo” Franco regelui Juan Carlos, un rege atât de nociv, încât a fost obligat să abdice (dar nu chiar atât de nociv pentru Spania pe cât a fost Carol al II-lea pentru România!). Urmaşii (politici) ai lui Franco au fost obligaţi să facă ceva concesii şi să accepte că şi sacrificarea îndelungată a opozanţilor politici de stânga ar merita să nu fie uitată. Şi, mai ales, că martiri pentru Spania au fost şi naţionaliştii de dreapta şi internaţionaliştii (roşiii) de stânga. Aşa că, pentru democratizarea monumentului dedicat franchiştilor, au fost depuse acolo şi trupurile combatanţilor internaţionalişti. Dar de-abia din 2007, în perioada guvernării socialiste a lui Zapatero, supravieţuitorii terorii franchiste (foşti prizonieri politici şi emigranţi) şi urmaşii acestora au primit compensaţii din partea statului spaniol.

Profesoara Alice Roaită (urmaşa lui Constantin Vărăşcanu la catedra de Istorie a Colegiului I.C. Brătianu) a vorbit despre închisoarea Piteşti ca despre un subiect care ar trebui să-şi găsească locul în manualele şcolare (sau măcar în câteva prelegeri ale profesorilor), pentru că nu este doar un fenomen, un experiment, ci o stare de spirit (sau aşa i-am perceput eu pledoaria). Sigur că historia reală “nu e frumoasă” ca aceea care se citeşte pe Google…

Lucrarea lui Nicolae Rusu – ¨De la istoria limbii la limba istoriei” – s-a oprit asupra variantelor actuale ale limbajului uzual şi asupra “limbii ideologizate”, o variantă mai nouă a limbii de lemn.

Ilie Calistru a prezentat cu amănunte factuale, luate din cazul comunei Ciugulea, “represiunea politică în nordul Republicii Moldova”, ca urmare a războiului de pe Nistru, din anul 1990. S-a vorbit despre situaţia din satul Corjova şi oraşul Dubăsari şi despre abuzurile autorităţilor transnistrene, “abuzuri constante şi în formă continuată”, am putea spune, din moment ce se petrec şi acum.

Cercetarea basarabencei Nelea Cihai, referitoare la “cauzele celui de-al III-lea val de deportare, reflectate în sursele documentare şi în mărturii de istorie orală”, a prezentat modul în care autorităţile sovietice au făcut selecţia lotului de deportaţi din zona Soroca. Am aflat că selecţia a vizat mulţi membri ai cultelor baptist şi iehovist, iar principalele acuzaţii au fost neparticiparea la activităţile comunităţii şi mai ales faptul că nu participau la vot. Mai mult, în lotul de deportaţi au fost sute de femei şi copii. Nu ştiu cât de aprofundată a fost documentarea, dar ştiu că în zona Soroca au locuit şi încă locuiesc mulţi ţigani (ţigani, nu rromi!). Şi mai ştiu că – tentaţi de avantajele economice oferite de unele secte neoprotestante – ca şi în România de azi – mulţi ţigani au trecut la “iehovişti” sau la “baptişti”. Aşa că s-ar putea ca interpretarea, conform căreia o parte din deportaţi au fost vizaţi ca sectanţi, s-ar putea corobora cu aceea pe criterii etnice, rasiale.

Radu Petrescu-Muscel, în “Victimele nazismului şi stalinismului, comemorate la Câmpulung-Muscel, de Ziua Europeană a Panglicii Negre”, a oferit amănunte despre modul în care s-a desfăşurat evenimentul.

Ȋn lucrarea “Deportarea anticomuniştilor din România în Câmpia Bărăganului, reflectată în presa exilului românesc din anii 1951-1955”, Nicolae Videnie a propus să se organizeze “un tur al închisorilor de la Poarta Albă până la Aiud şi Sighet”, ba chiar s-a spus că ar fi cazul “să-i plimbăm pe amatorii de astfel de itinerarii aşa cum ne duceau pe noi la Doftana”. Asta da propunere, care conţine recunoaşterea unui fapt evident. Anume acela că nici politiştii şi gardienii interbelici n-au fost mai breji – dovadă că viaţa de lux de la Doftana (pe care, DA, am vizitat-o prin deceniul 7) era comparabilă cu cea de la Jilava. O observaţie pesimistă ar fi aceea că ar trebui să ne punem întrebări nu despre comportamentul gardienilor din comunism sau/şi din capitalism, ci și despre (şi asupra) comportamentului gardienilor români.

Au fost acestea doar câteva momente pe care le-am reţinut din programul efectiv, de o zi şi jumătate, de comunicări. Desigur, lucrările celor care n-au reuşit să ajungă la simpozion se regăsesc în culegerea de referate, pe care profesorul universitar Ilie Popa o editează cu prilejul fiecărei ediții.

S-a mai vorbit (defavorabil, normal) despre marxism şi neo-marxism, o etichetă pusă absolut aiurea şi fără acoperire de anumiţi aşa-zişi politologi (care sunt sigur că n-au citit o pagină din ce a scris Marx). S-a atins şi tema filmelor de război, dintre care unele au suscitat atitudini anti-americane. Desigur, bombele lansate la Hiroshima şi Nagasaki au contribuit din plin la creşterea curentului anti-americanismului. Ca să nu mai menţionăm actele de barbarie comise de unii soldaţi americani în Vietnam, Irak şi Afganistan, în anii ‘60, ’70 – 2000, acte pe care filmele cu eroi de “mitologie contemporană” ca Arnold Schwartzenegger şi Sylvester Stallone nu le pot şterge, nici măcar edulcora. Fapte petrecute nu în 1950, ci în mileniul nostru, şi pe care lumea culturală le-a semnalat, iar un pictor de talia lui Fernando Botero le-a făcut publice, în ciclul Abu-Ghraib. Pentru că ar fi trebuit să învăţăm că nu există imperiu bun: nici cel roman, nici cel otoman, nici cel spaniol, nici cele britanic, francez sau german, nici cel sovietic, dar nici cel american.  Pentru că s-a vorbit de universul concentraţionar şi de lichidarea fizică a opozanţilor politici din toată lumea, poate că ar trebui să ne aducem aminte de minunatul plan “Condor” (conceput de CIA destul de recent, în anii ’70), de lichidare a opozanţilor politici ai ideologiei hegemonice de imperiu atotputernic (în emisfera vestică)  – SUA.

Revenind în geografia noastră şi la historia noastră din a doua jumătate a veacului trecut, îmi amintesc şi de un film al Luciei HOSSU LONGIN, film prezentat într-o ediţie trecută a simpozionului – „Torționarii–Alexandru Vișinescu”. Ȋmi amintesc şi de faptul că acest Vişinescu a fost condamnat şi a murit în puşcărie la 93 de ani. (“a fost ajutat să moară”, reclamase familia torționarului). Un alt torţionar – Ion Ficior – a murit la 90 de ani. Aceste decese în puşcarie pot părea mai mult o lichidare premeditată a foştilor torţionari. Componenta educativă a pedepsei are, în aceste cazuri, valoarea ZERO. E vorba de nonagenari care nu mai pot fi schimbaţi, “re-educaţi”. La vârsta asta, niciun organism uman nu mai este sănătos şi doar încarcerarea “în condiţii normale de detenţie”, adică fără supraveghere medicală constantă, echivalează cu condamnarea la moarte. A fost poate nu atât justiţie, cât o minunată şi reprobabilă răzbunare foarte creştin-ortodox-românească.

Şi pentru condamnaţii din procesul de la Nűrnberg au fost asigurate condiţii de detenţie mai umane decât cele din România anilor 2000. Poate că au vrut să reproducă acum condiţiile din anii “50.

O adevărată javră politică de talia lui Berlusconi, atunci când a avut majoritate în Parlament, şi-a votat câteva legi ad personam. Prevăzător, ştiind că urma să fie condamnat (în pofida faptului că datorită banilor şterpeliţi de la italieni a avut cea mai tare echipă de avocaţi), a votat o lege prin care tuturor condamnaţilor trecuţi de 70 de ani li se comuta pedeapsa cu executare în arest la domiciliu. Poate că mulţimea creştinilor ortodocşi (inclusiv din rândurile magistraţilor), vor realiza că ar trebui să depăşească modul de gândire corespunzător Vechiului Testament şi că dictonul “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” un are nimic în comun cu umanismul (şi umanitarismul) românesc. Sau măcar n-ar trebui să aibă!

Dacă tot e să-mi expun opinile, în calitate de turist destul de umblat prin muzeele Europei, de la Est la Vest (de la Odessa până la Paris, Bruxelles şi Amsterdam), mi se pare că HISTORIA nu poate fi ruptă, pentru a evidenţia (de cele mai multe ori după interesele prezentului) o etapă sau alta din curgerea cronologică a evenimentelor. Iar avalanşa de Muzee şi de Academii care s-au înfiinţat după 1990 reflectă doar degringolada gândirii sociale şi politicii româneşti post-decembriste. Nu muzee ale revoluţiei, ale mineriadelor, ale ororilor comunismului, ci un muzeu de istorie a secolului XX ne trebuie, un muzeu care să cuprindă toate etapele (inclusiv toate dictaturile şi derapajele) atât de marcante pentru viaţa celor care au trăit (şi unii mai trăiesc) în acel timp, în spaţiul românesc. Un singur muzeu, făcut de istorici, pe etape şi (eventual) pe dictaturi: regală, antonesciană, comunistă. Ȋn niciun caz un muzeu conceput de aşa-zişii politicieni de azi!

Doresc să închei cu 4 strofe, selectate din 2 poeme ale unui poet important, Andrei Ciurunga (1920–2004), basarabean (născut în Cahul) care a fost condamnat, pentru că a scris articole şi poezii care n-au fost pe placul noilor autorităţi comuniste. Între 1945 şi 1964, a făcut puşcărie în 3 rate, dar valoarea poeziei sale a fost – totuşi – confirmată prin reprimirea în Uniunea Scriitorilor din România, în 1964. Este unul dintre poeţii care, alături de mult mai cunoscuţii Radu Gyr, Zahu Pană, Nichifor Crainic sau Sergiu Măndinescu ar trebui să-şi găsească locul în manuale, nu pentru fronda politică, ci pentru valoarea poetică evidentă. pentru poezia sa patriotică, o poezie care – din păcate – “nu mai e la modă” (a dispărut de prin manuale, mulţi liceeni n-au auzit de Bolintineanu, Alecsandri, Coşbuc). Numele său din actele civile este Robert Eisenbraun (născut la Cahul în 1920 şi decedat la Bucureşti în 2004), nu este evreu, cum foarte uşor s-ar putea crede, ci german.  Robert Eisenbraun a publicat sub pseudonimele Robert Cahuleanu (păi, dacă se născuse la Cahul…) şi – mai ales – Andrei Ciurunga (un nume luat la întâmplare, din cartea de telefon). Un adevărat patriot român, având tată neamţ şi mamă grecoaică:

Nu-s vinovat faţă de ţara mea!

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii

Şi c-am strigat cu sufletul durut

Că nu schimb un Ceahlău pe toţi Uralii

Şi că urăsc hotarul de la Prut.

De-aceea când cobor legat în fiare,

Împovărat de vina cea mai grea,

Cu fruntea-n slavă gem din închisoare,

Nu-s vinovat faţă de ţara mea!

Canalul

 Istoria ce curge-acum întoarsă

Va ţine minte şi-ntre foi va strânge

Acest cumplit Danubiu care varsă

Pe trei guri apă şi pe-a patra sânge.

Iar cântecele smulse din robie

Vor ctitori, cu anii care vin,

În cărţile pe care le vom scrie,

O nouă Tristie la Pontul Euxin.

 CRISTIAN SABĂU