LEONID DRAGOMIR – Solilocvii (II)
“Jurnaliștii scriu, fiindcă ei nu au nimic de spus și au ceva de spus, fiindcă scriu”. Și tot Karl Kraus: “A nu avea idei și a le putea exprima, acesta e jurnalismul”. Atunci scriitorul, artistul, gânditorul sunt cei care înainte de a se așterne la scris au presimțit, văzut, intuit, trăit ceea ce scrisul nu poate exprima decât parțial, aproximativ. De aici, sentimentul imperfecțiunii încercat de ei în fața propriilor creații și mai ales conștiința faptului că adevărul a ceea ce au avut de spus le-a scăpat. Ce deosebire față de pretențiile jurnaliștilor de a deține adevărul, ba chiar de a-l putea controla, modelând realitatea după spusele lor. Cea mai mare minciună este, ne-o spune implicit Karl Kraus, ceea ce seamănă cel mai mult cu adevărul.
“La temelia ființei mele […] stă o mare certitudine, pe care un verb fundamental în vocabularul omenirii o susține: verbul a fi. Știu că sunt. Slab. Bătut de vânturi. Putând, la limită, să nu fiu. Ba chiar sunt sigur de faptul că nu voi mai fi.” Cu o astfel de certitudine, o credință filosofică ar fi spus Karl Jaspers, Mihai Șora a trait până la 106 ani. Moartea este deci limita vieții, ținută departe, la marginile ființei, exercițiul filosofic slujind chiar acestui scop, precum un ritual de exorcizare opus permanentelor ei incursiuni în viață. Mihai Șora ar fi subscris fără prea multe rezerve celebrelor cuvinte ale lui Epicur (citez din memorie): “Nu trebuie să ne temem de moarte, căci atât timp cât suntem noi, ea nu este și, când ea este, nu mai suntem noi”.
Ideea că tehnica are ca menire principală să ne ușureze munca, simplificându-ne astfel viața, s-a dovedit în bună măsură o iluzie. Dimpotrivă, așa cum susține Jacques Ellul, unul dintre cei mai profunzi gânditori asupra lumii create de tehnologie: “Omul n-a muncit niciodată mai mult ca în lumea actuală”. Devenită sistem, tehnica ne-a făcut viața din ce în ce mai abstractă, solicitându-ne doar mintea în detrimentul corpului, iar proiectele biotehnologice, precum așa-numitul transumanism, ne-ar dezumaniza, transformându-ne într-un soi de cyborgi. Nici arta nu ne mai ajută, căci abstractizarea dusă până la neant ne îndepărtează de contemplarea esențelor, care ne așază, ca și munca fizică – “vie” – cum o numea Marx – în concretul naturii și al spiritului. Doar astfel omul are o lume, adică nu e o abstracție, ci ființă care trăiește prin relațiile cu tot ce nu este ea.
“Realitatea este incapacitatea noastră de a înțelege ceva”. Nu întâmplător o spune un pictor abstract, George Tzipoia. Arta abstractă s-a născut, cred, din setea de real, de ceva care să ne depășească și să ni se opună până la a nega convingerea inconștinetă în atotputernicia cunoașterii noastre, prin care tot ce este devine un “produs” al nostru sau, oricum, dependent de categoriile minții noastre. Trimițând spre invizibilul care prin definiție ne scapă – precum știm, de la Platon încoace cunoașterea se definește prin văz – arta în general, iar cea abstractă în mod special, este o tentativă de a depăși solipsismul la care ne-a condus ispita șarpelui din Rai: “Veți fi ca Dumnezeu”. Măsura îndrăznelilor artistului este, în ciuda vanităților sale, smerenia: a înțelege că nu înțelegem.
“Libertatea se află în mister; libertatea e îngropată și crește spre înăuntru și nu spre afară”. Nu la temperamental introvertit se referă aici Unamuno, ci la criteriul esențial care-i distinge dintotdeauna pe cei de dreapta (conservatori), de cei de stânga (liberali, socialiști etc.), chiar în absența unor opțiuni politice exprimate explicit.
“Domeniul culturii reprezintă viața, a ceea ce ar trebui să aparțină morții”, spune o misterioasă definiție a lui André Malraux. Or morții îi aparține viața care a fost, viața trăită fie și în imaginație, căci ceea ce nu trăiește nici nu poate muri. Deci cultura este viața vieții, putem reformula, deși sună și mai misterios.
Între cele mai triste consecințe ale lumii tehnice este atrofierea până la dispariție a simțului umorului, un echivalent al simțului vieții. N-au dispărut, desigur, bancurile, glumele, comedioarele, cel mai adesea prostești, dar ele provoacă un râs mecanic, căruia i se aplică exact definiția lui Bergson, mai mult de unul singur, la limită – nevrotic sau vulgar. Râsul adevărat vine dinăuntru, din acceptarea propriei imperfecțiuni ca pe o formă de legătură nemijlocită cu ceilalți. De aceea este un râs plin de bucuria comuniunii în omenesc, pe care comunicarea din ce în ce mai perfectă, adică mai inumană, tinde să o distrugă. “Pericolul constă în faptul că, cu cât ne gândim mai mult la noi înșine ca la niște computere, cu atât vom deveni mai mult ca ele”, avertizează psihanalistul junghian Anthony Stevens.
