CU ZĂPĂSTRIT – DESPRE VARĂ, CĂRȚI ȘI BUCURIE

Zăpă Strit (numele din acte – Adriana Soare – nu mai are de mult căutare) este un fenomen. Am mai spus-o și cu alte ocazii. Cărțile ei, lansate toate cu bucuria și cu frumusețea nunților mioritice de altădată, sunt pentru toată lumea. Și savantul, și trogloditul (cu condiția să știe citi măcar pe silabe), și trufașul, și generosul, și sărutatul pe frunte de soartă, și necăjitul de profesie găsesc în ele un miez de care să-și agațe zilele. Găsesc un motiv să râdă și încă unul să plângă. Obrazul care râde se întoarce imediat, în cărțile ei, să-l îmbrățișeze pe cel care plânge.

Spuneam că Zăpă Strit este un fenomen. A debutat în mediul online. Acolo și-a cules primele aplauze. Am cunoștințe care nu pun, seara, capul pe pernă, până n-o citesc, pe Facebook, pe Zăpă Strit. Nu știu dacă înainte sau după ce-și spun rugăciunea. Abia după  ce a văzut, în spațiul virtual, ce și cât poate, și-a luat inima în dinți și a publicat. ”Dau totul pentru un secret”, ”Cavalerii Mesei Oltenești”, ”Veorica +Georgică = Love”, ”Gașca lui Mihuț” au fost dăruite publicului la Biblioteca Județeană Argeș. Țin să subliniez că, la fiecare lansare de carte, cel puțin un admirator a venit de la celălalt capăt al țării, special pentru eveniment.

Cu Zăpă Strit am mers prin școli, cu Proiectul ”Biblioteca Te Citește”. Și copiii, și doamnele profesoare au rămas să asculte și să se uite lung. Le plăcea. Și probabil că nu le venea să creadă că le place atât de mult. Nu doar povestea, ci și cuvintele care nu erau din poveste. Pentru că, atunci când își vede cititorii în carne și oase, Zăpă Strit se transformă. Din purtător de cuvânt la Casa de Asigurări de Sănătate Argeș, în zână. Eu așa cred că arată zânele astăzi. Vă rog s-o urmăriți. Poate că veți ajunge să gândiți ca mine.

 DENISA POPESCU

Cum a intrat ZĂPĂ STRIT în vară? O vară de ținut minte, din multe puncte de vedere. Cu ce intenții, în ce stare de spirit, cu ce       provocări?

Bun găsit tuturor! Îţi voi răspunde, mai întâi, cum a intrat Zăpă Strit în acest an, un an în care îmi propusesem să finalizez un proiect literar început în 2019, “ Desculţă printre armurari”. Un roman despre mângâietoarea-mi copilărie, dar iată că a venit vara și am rămas la stadiul de lucru, fără rezultate palpabile. Au zburat şase luni, iar eu sunt uşor năucită şi, recunosc, obosită. Zăpă Strit nu înseamnă numai autorul, înseamnă şi mamă, şi fiică, şi funcţionar public (în traducere, trei sferturi din zi petrecute între pereţii unei instituţii, pe lungimea unei frecvenţe care conduce la un surmenaj, nevoit ce-i drept). Am avut un feeling ciudat vis-a-vis de anul ăsta, exact la miezul nopţii, la trecerea între ani, în timpul unui ritual, o rânduială personală. Nu aş putea explica prea bine, căci emoţiile sau gândurile-săgeţi nu se pot caracteriza prin cuvinte, dar ceva am simţit. Toate provocările pe care mi le propusesem, legate de munca şi de curiozitatea sufletului meu, cel care se voia plimbat prin muzeele, pieţele, galeriile, palatele şi bazilicele Florenţei, ultimul oraş conservat al Renaşterii, au luat-o pe alt drum. Nimic risipit, căci fiecare moment are poezia lui. Am muncit şi mi-am purtat sufletul în grădină, în familie… şi i-a priit.

Cât de des te-ai bucurat, în ultima perioadă? Și mă refer la bucuria de a fi tu cu tine, la bucuria de a te cunoaște mai bine, de a te recunoaște, de a-ți mângâia sufletul?

Draga mea, mie îmi saltă inima de bucurie în faţa unor lucruri simple,în miezul unor momente “simple”, îngăduite, desăvârşite în toată această firească simplitate, căci normalitatea nu înseamnă ca sentimentele vii, cele care-ţi răscolesc sufletul, să fie cele prilejuite de posesia unor bunuri materiale. Eu mă hrănesc cu dimineţile paşnice în cântecul vindecător al privighetorilor, cu zâmbetul de mulţumire al bătrânilor întâlniţi, neînrudiţi prin legături de sânge, cu zâmbetul copilelor mele,cald, intens, trandafiriu, de care nu-mi satur niciodată sufletul… Mie îmi sunt suficiente o cană cu cafea, o felie de pâine pe care întind puţin unt, un miros, profund şi răscolitor, de lavandă, un salut sincer, o mână de zmeură parfumată, pe care o pot împărți cu un altul, îmi este îndeajuns un val şi un apus pentru o fericire. Îmi este îndeajuns un curcubeu sau câţiva nori uitaţi în urma Sa de necuprinsul Dumnezeu….

Acestea şi multe altele sunt cele care îmi fac sufletul să tresare de intensă bucurie.Dar, peste toate, cea mai mare fericire, cea care-mi inundă sufletul, apare în momentul în care pot face un bine, sub orice formă, în special un bine care rămâne secret între mine şi Dumnezeu. Atunci plutesc, simt că merg de mână cu EL şi nu-mi ajung cuvintele învăţate să-I mulţumesc. Să ai ocazia să faci un bine, să vină către tine, înadins, un om, să-i dai o mână de ajutor, asta-i o minune pentru mine, căci simt că nu-i la întâmplare, ci îl trimite Însuşi Dumnezeu. 

Cum scrii? Te întreb, pentru că ai o dublă personalitate      scriitoricească, cititorii tăi știu despre ce vorbesc. Asta, pe de o   parte. Pe de altă parte, viața a devenit atât de tensionată, nu ne mai lasă nici timpul, nici sufletul în pace.

Hm! Scriitura mea… Îmi amintesc ce spunea A. P. Cehov, dragul meu scriitor: “orice prunc nou-născut trebuie spălat cu grijă, apoi, după ce l-ai lăsat să-şi vină în fire de pe urma primelor impresii, îi tragi o bună bătaie la spate, spunându-i de mai multe ori: să nu scrii! Să nu scrii! Să nu te faci scriitor! Mă bucur că nu am primit acest soi de bătaie, aş fi pierdut o parte din bucuria sufletului meu. Şi îl iubesc! La Cehov mă refer.

Spui dublă personalitate scriitoricească, nu? Da, recunosc, pot scrie în mai multe registre cu o uşurinţă naturală. Anticii nu prea erau de acord cu amestecul acesta, al dramatismului cu comedia. Considerau că nu au ce căuta împreună, însă am depăşit era aceea, iar viaţa, cel puţin aşa-mi pare, poate fi o piesă de teatru în care tragicul şi comicul se împletesc. Finalul, cât ne-ar părea de înfiorător, este, întotdeauna, fericit. Nu ştiu dacă acest mixt de tehnici mă reprezintă, dar, până la acest moment, tot ce am scris mi-a venit mănuşă. Cititorii mei plâng şi râd, deopotrivă. Azi e soare pe pagina mea, mâine ai nevoie de umbrelă. Asta mă defineşte.

Cât priveşte tensiunea din viaţă, ce pot spune? E generată de climatul social, de globalizare, de turbulenţele şi orgoliile manifestate. E mai presus de voinţa mea sau a ta. Drept e că se pot modifica multe, începând cu noi, dar sunt miliarde de oameni pe planeta asta, fiecare cu nivelul său de evoluţie mentală și sufletească. Îţi dai seama cât de greu e să ajungi la o armonie comună? Mie îmi pare imposibil în acest moment, dar dacă există posibilitatea, cu siguranţă ar fi vorba de o implicare divină.

Aşa că să luăm clipa exact cum vine. Tot ce avem, cu siguranţă, este momentul de faţă, depinde de fiecare cum îl trăieşte. În zgomot sau în interacţiune cu Dumnezeu.

La ce lucrezi acum sau ce ai în minte, dacă încă nu fierbe nimic în ceaunul cu povești?

Off (să ştii că am oftat adânc), în ceaunul de care vorbeşti, nu-s foarte multe. La acest moment, am mai multe flori în grădină decât proiecte literare. Poate nu a fost timpul unor proiecte de anvergură. Am ales altceva: să scriu texte umoristice. De ce? Ca răspuns la această situaţie epidemiologică în care ne aflăm. Drept e că nu mă aşteptam la un impact puternic, cu sute de distribuiri, dar mi-a adus o mulţumire, o linişte caldă, plăcută, ştiind că am adus, la rândul meu, zâmbete şi lacrimi de râs atâtor români. Am un prieten la Suceava, şi el şi soţia au avut Covid, şi-mi spunea să nu mă opresc din scris, căci, citind textele mele, uită de pacostea asta de virus, care a dat peste ei. I-am promis că nu mă opresc, măcar cu atât să pot ajuta.

Ești una dintre puținele, foarte puținele persoane, cunoscute de mine, care suportă adevărul. Adevărul despre ea, adevărul despre ceilalți. Crezi că exercițiul adevărului poate fi o practică pentru toată lumea sau că pe unii i-ar putea sminti?

La aceşti ani, da, pot spune că suport adevărul, însă am ajuns aici greşind. Dacă aveam toate lecţiile învăţate, nu mai veneam la această şcoala pământeană. Nicidecum. Aşa că iată-mă-s! Nu sunt pe măsura aşteptărilor tuturor, niciodată nu putem fi.

Am sosit cu o temelie plăsmuită din iubire, deci sunt şi o consumatoare de iubire, mă hrănesc cu iubire (aşa-s femeile, cum spunea părintele  Pimen, se hrănesc cu iubire, ele chiar dacă ştiu că-s iubite, simt nevoia să li se reamintească zilnic, prin gesturi, cuvinte…), dar şi dăruiesc iubire, însă am învăţat cu greu ce presupune iubirea (libertate, adevăr) Exerciţiul acesta, al adevărului, este foarte greu. Îl poţi învăţa “reducându-ţi” valoarea, nu stricto sensu, ci în sensul smereniei, al coborârii minţii în inimă. Nu degeaba ni s-a spus că vom intra în impărăţia lui Dumnezeu doar dacă suntem precum pruncii. Apoi, nu înseamnă să fim mucioşi şi să avem mintea unui copil de patru ani, nicidecum. E vorba de o construcţia pură, de conştientizarea Divinităţii care se regăseşte în noi şi comportarea ca atare. Nu suntem separaţi de Dumnezeu, suntem stropi din El. Toţi. Cum să intri în Lumină murdar pe tălpi şi plin de negură în suflet? Nu ai cum. Aşa că, micşorându-mi valoarea, orgoliul (Ce am eu? Nimic!), acceptând că orice moment, orice împrejurare dureroasă din viaţa mea, a noastră are scop precis şi că scopul nu este altul decât acela de a rezolva ceva, de a educa ceva, de a purifica, se întăreşte şi exerciţiul adevărului.

Noi suntem cei care atragem binele sau răul, noi atragem lecţiile, nu e vorba de nicio coerciţie sau implicare Divină. Cea mai scurtă cale de a ajunge să accepţi, să suporţi adevărul despre tine şi ceilalţi este modestia, smerenia. Când eşti smerit, orice adevăr este mai uşor de acceptat, nu te poate răvăşi, dărâma. Aşa că prima lecţie pe care trebuie să o învăţăm este aceasta, căci putem avea doctorate şi masterate pământeşti, averi dobândite, putem proveni din familii regale (toate lumeşti), putem dobândi funcţii înalte, dar dacă ne consumăm această viaţă considerându-ne mai presus de alții sau, mai rău, mai presus de toţi, dacă ne dorim ca tălpile să atingă doar mătasea şi nu pământul lui Dumnezeu, dacă mâinile nu se murdăresc cu verdele ierbii şi ţărâna în care va ajunge acest trup, dacă braţele noastre nu îmbrăţişează alţi semeni, nu ajută, dacă genunchii noştri nu ating pământul pentru a ridica un altul, dacă nu uităm şi trăim doar în trecut, dacă palmele nu mângâie obraji străini şi nu şterg alte lacrimi, atunci…în zadar. Toate, în zadar, aşa cred eu. E doar crezul meu.

Un gând, un mesaj, te rog, la capăt de interviu, care e și el un capăt de drum – pentru cititorii tăi de-acum. Și încă unul pentru cei de peste zece, poate chiar 20 de ani, luând în calcul toate posibilitățile – lumea va citi numai electronic; cititul va fi pentru o comunitate mică-mică, astfel încât va dispărea din mentalul curent; dimpotrivă, tehnologia va pocni și ne vom întoarce la cartea noastră cea de toate zilele, evident schimbați, adică la purtător cu toate amintirile vieții digitale.

Citiţi! Cât puteţi, când puteţi! Adevărul altora poate semăna cu al vostru, sprijiniţi-vă gândurile pe gândurile altora! Cât timp există un scriitor, va exista şi un cititor.

Iar celor care vor să scrie, le las, aici, prin intermediul tău, mesajul aceluiaşi grandios scriitor (cel mai mare dintre toţi scriitorii acestei lumi, A.P. Cehov):

• “ Calea celui care scrie e presărată de la început până la sfârșit cu spini, cuie și urzici, de aceea orice om cu scaun la cap trebuie să fugă cât poate de scris. Dacă totuși, în ciuda tuturor măsurilor de precauție, soarta nemiloasă împinge pe vreunul pe calea scrisului, nenorocitul acela, pentru a-și ușura întrucâtva ursita, trebuie să se conformeze următoarelor reguli:
• Ține minte că e mai bine să scrii din întâmplare sau apropos, decât să scrii mereu. Un șef de tren care scrie versuri trăiește mai bine decât un poet care nu e șef de tren.
• Să scrii de dragul artei e mult mai folositor decât s-o faci în scopul primirii metalului disprețuit. Cei care scriu nu cumpără case, nu călătoresc în compartimente de clasa întâi, nu joacă la ruletă și nu mănâncă ciorbă de cegă”

Cu toate acestea, zic eu, un croitor de vise, ce foloseşte cuvinte în locul ţesăturii, să vă priască dulcea ironie a marelui meu Cehov şi vă încurajez, de aveţi har, să scrieţi. Scrieţi, scrieţi, dacă prin asta puteţi lăsa ceva în urma voastră, căci, de plecat, cu toţii vom pleca de aici, dar cum să plecăm fără a lăsa ceva și Nemuririi?