LEBĂDA CARE CÂNTA ÎN FIECARE ZI
CRISTINA ȘUȚAN aparține generației care n-a învățat să trăiască, dar nici să moară. Avea 45 de ani când s-a frânt în două. Ce era trecere a trecut, ce era menit să rămână a rămas – creația ei poetică, legătura consubstanțială cu nenumitul căruia ea s-a străduit să-i dea totuși un nume, să-i confere o identitate.
Cristina s-a născut și a crescut în Pitești. A învățat la Liceul ”Nicolae Bălcescu”. Era impetuoasă și voia să trăiască dincolo de șabloane. S-a refugiat în poezie la vârsta de 17 ani. Aici răsufla ușurată, se limpezea, își potolea cumva rănile, încerca să înțeleagă ce n-a făcut bine. În viața de zi cu zi, îngrijea bolnavi. Se ocupa de cei cu mintea și cu sufletul zăvorâte. Sau neluminate, neiubite. În fond, nu știm niciodată cu adevărat de ce ne-am prăbușit, atunci când ne trezim cu fața la pământ. Nu știm dacă mintea a tras după ea sufletul ori dacă sufletul, câine bătrân și credincios, nu s-a mai putut târî în urma minții. Nici Cristina n-a știut. Probabil că acum a aflat.
Versurile ei sunt despre ființă și tulburare: aerul care nu face zgomot, cerul anotimpurilor, clipa și veșnicia, fața și căptușeala adevărului, ce se spune și ce se învelește în tăcere, singurătatea ca formă de alienare, dragostea și absența ei: ”Cândva, am făcut pe Pământ o fotografie./ Am adunat în ea un soare rotund,/ valurile toate,/ țipăt de albatroși risipiți,/ mirosul otrăvit de splendori al crinului,/ beția boabei de strugure./ Când întunericul camerei se speria/ de pustiul din jur și din mine,/ întorceam fotografia spre tristețe,/ luminând-o./ Într-o zi, voi găsi în locul fotografiei/ o notă de plată”.
Cristina Șuțan s-a apropiat de viață dinspre Apus, nu dinspre Răsărit, cum se întâmplă de obicei. Ca și cum, pentru a fi, trebuie mai întâi să fi fost. Ce trăim – sugerează ea – e amintire, repetare, obsesie, pendulare între extreme, numai vindecare nu: ”…Ochii mei/ de dincolo de mine/ s-au fixat goi/ în ochii calului mort./ Ți-ai privit vreodată mâinile/ de dimineață?/ Pe palmă s-ar putea să-ți rămână/ inima animalului răsucită în afară”.
În poezia Cristinei Șuțan, speranța nu există, pentru că tărâmul acesta nu e pentru suflete, ci pentru corpuri cu suflete. Nu e pentru extaz, e pentru ispășire. Nu e pentru certitudine, e pentru aspirație. Oricâte amintiri și obsesii s-ar activa în noi venind aici, ne scapă mereu amintirea primordială, aceea care pe ea, pe Cristina, ar putea s-o convingă să se nască privind spre Răsărit și tot privind spre Răsărit să-și coboare pleoapele: ”Cu ochii pierduți, ca oarbă,/ Îmi simțeam visele pietre,/ Grele imagini stoarse între gene,/ Pulbere topită în fiecare lacrimă./ Atunci dormeam cu capul pe lebede”.
DENISA POPESCU
