DANIELA TOMA …care e bine, citează dintr-o limbă moartă și nu are parfum nou


POEZII

***

POEZII

***

din punctul de vedere al galbenului,
ar trebui ca octombrie să ţină în fiecare zi

un discurs păcătos păsărilor
cărora le-a dat temporar dreptul de a fi frunze de piatră

 

magnoliile de metal să-şi doneze pielea înfrigurată aceluiaşi târg de design,
după ceasul meu ce funcţionează ca şi când n-ar mai fi el,
ci o revărsare de gusturi străine peste secolul trecut

 

crizele de isterie ale gutuilor din geam

să fie puse pe seama lunii de miere a

anotimpului,

dar remiza să aparţină neapărat castanelor coapte

într-un mic atelier de reparaţii

eeii, şi cum jocul poate continua, dacă tot am anulat marţea,
propun să antrenăm diseară vinul tău rose
şi intenţiile mele de noroc

 

sub plapumă

***

trag după mine o linie frântă, o fotografie cu mirese
şi niște ochi bulbucați din care verdele s-a împrăştiat
cu intenții necuviincioase
nu ştiu de ce un zâmbet crispat rămăsese atârnat
într-o alură de oră exactă
fix lângă o garoafă măritată de mai multe ori
cu un deal gol-puşcă şi fără căpătâi

am văzut fotografia dimineața
prin crăpăturile de plastic ale unui contur neciteț,
dar n-am habar nici acum de ce somnul de frumusețe
se amestecase cu bonurile de benzină
şi, prin adăugare, rochia de mireasă trăgea singură concluziile

într-o parcare sepia

***

oferta zilei de astăzi este teoria de bază a plângerii

care stă trează, e legată de mine

 

aş putea să-i rup o aripă,

dar există riscul să găsesc în locul ei un măr înflorit,

iar ochiul să cântărească amânarea încă zece secunde

 

aş putea să trec peste o apă întinsă,

dacă nu m-aş teme că o aud strigând: ce anume te bântuie?

flacăra, giulgiul, camera pustie,

toate au cunoscut cel mai rău sentiment din lume

şi pe cel mai bun…

 

aşadar, să ne asigurăm că putem smulge din sânge

obsesiile,

braţele ridicate, aproape frumoase, dureros desfăcute

 

pentru că, vezi tu, măi, omule…

când ne duce valizele pe scurtătură, trecutul, o matrioşcă decolorată,

face exerciţii de apropiere cu noi,

iar dacă îl privim mai atent, observăm că nu are ochelari de condus

şi asta ori e o ambuscadă, ori avem mare noroc…

 

şi uite aşa, atârnaţi de marginea oglinzii,

lăsăm refrenul să avanseze,

construim tăcerea mai uşor decât un zid,

totul e un vis de care se lipesc nopţile puţine în propria întrupare,

flashurile nu sunt numai sepia, ci şi pe dinăuntru, şi în adânc,

pe unde simţi întinderea golului răsfoit, îmblânzit şi ales

pentru a te ţine la distanţă de tăieturi

 

cum vei recunoaşte pe cel ce blochează drumul,

dacă faţa lui incertă e lipită de spate, apune dintre draperii

şi din primul rând?

 

aşadar, filosofia dreptei neputinţe e atât de aproape de retragere,

oricât te-ai agita, 21 de guri, în 21 de clipe fac în acelaşi timp vocalize,

strigă din răsputeri „pardon, aici e tot frig, noaptea e singura stăpână,

am uscat întunericul şi l-am măsurat pe tot într-o singură lună!”

 

cuvintele rămân împietrite în casă, în sărbători

 

doar poetul cultivă totdeauna neînfricate culorile

 

în rest e bine, împarte egal un albastru,

şi-a pus două pietre peste suflet, verifică preţurile

***

ridicolul roţii de rezervă despre care vorbeşti

îşi însămânţează dinadinsul numai cu apă de ploaie,

i se lasă pauză de masă, de îndemn şi de creştere,

ca să fii sigur de înalta lui acceptare în pantofii de lac

 

febră? ce vorbeşti?!

gradele de minus aleargă şi azi strigoii prin porumb,

iar atunci când mănuşile de plastic îi prind,

manevrele absurde de încălecat grăbesc treaba,

mârâie când îşi trag fermoarul

şi se întind pe sfoară de mai multe ori pe zi,

pe faţă şi pe spate

 

pe urmă, stai să vezi gratiile cu ce artilerie de contra cost

aleargă pe targă după urmele tale!

 

eiii, şi dintr-o suflare,

poemul ăsta îţi trece respiraţia pe butonul de stop

şi-i dă un brânci pungii cu definiţii într-o dorinţă de zid

şi de alte circumstanţe

 

versiunea de cameră rece ştie însă să tremure legănat

strădania, ezitarea şi lesa

 

rămâne tămâia singură să tragă încă o strigare cu praştia

în gloria inimii

 

şi, dacă nu crezi,

întrebă-l pe ăla care vinde diagnostice şi perdele online!

***

fişă de observaţie

 

el nu e doar un strigăt, e aproape nesfârşitul lui,

nu se împiedică de nimic şi nu stă la colţ,

e nerăbdător să înceapă albul tânăr şi ispititor al cărnii,

să dea ocol condiţiei de privilegiat al propriei mărimi

 

el priveşte de sus oboseala perfect legală a gleznelor tale,

orice atingere le transformă în imitaţie,

asta îl sperie oarecum şi îndepărtează eticheta de lung şi de cutremur

de la uşa casei tale

 

curând nu-şi mai găseşte zidul de rezervă,

nu mai ştie unde l-a pus şi dacă ar şti nu l-ar recunoaşte, (apare un impas în fişa de observaţie),

se aşază el însuşi în pantă dezbrăcată, iese din timp, întinde mâna şi strecoară nerespectuos alintul de azi

sub pielea lui Dumnezeu

 

ştirea obraznică e preluată de toate posturile,

punctele de vedere vibrează…

mai aflăm că vântul a deschis pe furiş ferestrele

***

îndemnul de greu îmi striveşte cu nădejde nişte grame de suflet,

se apucă de adunat probe de tăcere din marţea de post

şi face pace apoi cu forma împlinită din lut a aproapelui,

parcă nu-i deloc altfel pacostea asta stridentă,

coborâtă de sus

 

la intersecţie aştept cu mâinile în buzunar, ca să nu dea buzna peste mine aripile desprinse din ţâţâni

şi, fredonând „n-aţi ajuns la timp!”, mă îndrept spre altă încorsetare de fum

 

recunosc bucata împăturită de voinţă din anul trecut

o ridic imediat de jos, o ghemuiesc cu forţa în mine, ea sare direct în picioare şi o luăm la fugă,

o gură enormă de aer face schimbul cuvenit cu un ceas mic pe contrasens

 

ora de joacă nu mai are nimic împotrivă,

din ochiul lunii eliberez spectacolul

***

ultima oară am avut destulă răbdare cu amiaza lui joi,
sosită pe neaşteptate dintr-o complicaţie şi adormită imediat
în picioare, în dreptul uşii

am pus-o repede şi destul de neglijent pe seama unui trebuia să se întâmple,
am ridicat din umeri şi am uitat de ea un timp

însă, între aerul meu şi aerul ei, se încovoia spatele unei mici distanţe,
de la stânga şi până la foarte aproapele şi foarte mult doritul alb,
apretat şi călcat în picioarele mele frumoase,
după ce le balansasem îndelung, ştiţi voi deja, peste Crimeea

aşa că i-am întrerupt brusc seara din cuprinsul smintelii,
n-am mai ţinut-o niciun minut de vorbă,
am obligat-o să-şi coasă singură de mână gusturile, scrisul înclinat şi dimineaţa mersului
şi i-am arătat cu degetul locul de la parterul umblândului

cum altfel aş mai fi putut semăna cu o bicicletă de infinit intens
parcată fix în mijlocul cerului?

***

când reuşesc să sfârtec galbenul năuc din închipuirea mea,

pun demnitatea lui deoparte şi renunţ să-l mai văd

 

în timpul ăsta el pătrunde în vremea unei fotografii

şi-i dezechilibrează umbletul stângaci

 

mă arunc într-un secol nepregătit,

el se resemnează aşezându-se pe altă bancă lângă frumuseţe

 

o clipă!

nu mă grăbesc şi nu mă întorc! zice planul de înţelepciune

înlocuindu-se degrabă cu o filosofie de neam ales

 

galbenă, partea întoarsă la perete mă răsfaţă cu fructe  de pădure,

ele ard, câinii latră palid

 

ce bine! în alaiul ăsta nu mă mai recunosc!

***

căderea nopţii era bântuită mai mereu
de boneta din dantelă albă a nălucii,
spunea că o reprezintă şi nu-i dădea niciodată pedeapsă scării,
pentru că scârţâia
– o să-ţi scoată ochii! striga din când în când atingerea mâinii,
ascunzându-se repede în cărarea de pe mijloc
şi atunci cineva şi-a luat libertatea să îngroape amărăciunea,
n-a mai scris nimic despre acest caz,
a pus doar un anunţ şi câteva monede lângă pasiunea ce încă primea clienţi
şi l-a obligat pe frizerul englez să-l spânzure pe criminal
doamne, ce poveste!
străzile se îmbrăţişau, vocile deveniseră un popor de zgomot,
o nouă imagine bârfea despre oameni şi unt
nici măcar ochelarii de soare nu puteau consola portretul artistului
crescuse cu o zi înainte într-o revistă obscură
cât alţii într-o ţesătură
acum, putea aluneca pe balustradă sărutând-o cu spatele,
nu risca nicio căzătură
– vai! v-aţi pierdut verigheta, domnule!

***

cred că vă pripiţi sau sunteţi în transă!

aici e vorba doar de prezentul care-şi suportă propria greutate,
o parfumează deseori şi o aşază pe un perete foarte sus, desigur, fără sărut pe vârful degetelor,
dar cu multă şi desăvârşită exaltare

zilele cărora nu le-ai acordat mare importanţă suferă amânare, noi le acoperim picioarele,
amiaza frământă ilustraţii în mijlocul ajunsului,
le leagă de ţărm…
ce altceva mai sugeraţi acestui portret în afara vizibilei neglijenţe?

autoapărare, ce altceva?!

şi nu trebuie să mă corectez pentru că umbra-mi pictează deja un soare de lemn fără spătar
ca pentru un singur şi nebănuit cutremur…

(resemnare)

***

rezumând aceste aspecte, le rostogolesc în şanţ,

imaginea trupului diferit

spre care nu te poţi îndrepta

se încurcă într-o plasă de sârmă,

provoacă durere, ezită, îşi uită cuvintele,

dar respiră doar când te atinge cu palma

 

între timp,

ceea ce ai reţinut din vinovăţie seamănă tot mai mult

cu amestecul lui 1 cu 2 după-amiaza,

când arunci la coş turnul diluat de fildeş

şi-l priveşti îngăduitor

 

un cimitir de rufe întinse nu mai încape

în orele de somn

 

***

mă trezisem mirosind a verde…
știi, verdele acela cu care te înțelegi din priviri
și-l ții încă de braț mult după ce a trecut peste tine
tu spuneai adesea cum că mi-ar fi schimbat culoarea ochilor,
că-mi aruncă în urmă adâncimi dintr-o fântână,
până vine o pasăre și își lasă glasul acolo
abia atunci încep să-mi chem de peste tot ochii flămânzi,
să-i așez în vase prețioase
și apoi să-i cern picătură cu picătură pe chipul nou al arșiței
cenușa trebuie păstrată până în cele din urmă,
trebuie să nu opui rezistență niciunei asemănări – e pur întâmplătoare și-ți admiră doar stelele din pahar,
nu scoate sunete înfundate și nu zâmbi tâmp victoriei asupra ierburilor vii
și ce dacă trupul nu te ascultă și mai naște un braț verde în partea stângă?
într-un târziu, de sub mânecile tăiate va striga atingerea topită în carne, altfel numită
nimic n-o să rămână în urmă!

 

***

trupul meu, un imens înviat,
şi-a îndesat mirosul cărnii fericite într-un cerc,
a privit înaintele cu minus două grade
şi, trecând pe lângă strâmba judecată a pantofilor vechi,
i-a trântit drept în ochi o vagă idee

crede-mă, nici tu n-ai fi aşteptat mai mult
presimţirea sensului ăluia giratoriu
de care îţi era mereu frică să treci

de aceea am aruncat eu chiuveta de la pământ
la verdele altuia de spus
în rest sunt bine, nu sting lumina,
alunec întreagă sub plapumă

***

arunc oglinda în sus și din ea cad oameni mici,
pare un fel de temniță inutilă, cu gratii umblând libere
şi învelindu-se unele pe altele, ca și cum s-ar teme să se rumenească
la poarta sărutului, să n-o țină ocupată

oamenii mici n-au costum,
dacă se rănesc, își improvizează singuri nume noi de botez
și le înfundă peste rană, să nu se audă urlete
răsturnate în carnea lor, în trupul de duminică
îngăduința unui zid trăiește și ea destul de puțin

cine știe din ce motiv simt nevoia să-mi spăl mâinile în toiul nopții

***

pare ciudat, dar am un puzzle cu păpuşi adunate

dintr-un parc

în care ele construiau cercuri

fără să greşească rotunjimea acestora

parcă-mi spuneau: uite, rămânem aici cu tine,

pentru că numai tu ne poţi vedea,

ne vom asigura că eşti ultima!

 

când merg în oraş, îmi cumpăr rosturi de încăpăţânare

care să sune oricum,

trandafiri de la rusoaica din colţ pentru buchetul de mireasă

şi câte o bucată de noapte în straturi,

mai apoi, le disloc, înfierbântându-le între două lumi diferite,

ca pe un fel de pedeapsă trimisă de iarnă în loc de cadou

 

timpul tâşneşte înainte de a mă putea încrede în el,

îl las să crească la colţul casei, pe trei rânduri,

să dospească în cercurile alea construite de păpuşi,

lângă închisul inimii,

 

repet cu forma odăii toate dansurile murdare de sărbători

***

în aşteptarea fierberii de vremuri, m-am trezit o singură dată

umbra mi se rotea torenţial în locul expresiei lipsă

în care îşi usca formele şi le împacheta să nu se vadă

cum dorm

acum, adună suprafaţa lucrurilor ce nu pot fi uitate

şi o ia cu sine

 

rochia neagră se umflă până la genunchi

***

umbra cu rochie neagră îşi lipeşte dragostea de un cerc

pe care-l învârteşte continuu,

umflă cerul în pielea lui de bătrân

şi-i atârnă braţele de întuneric

 

dacă i-ar sfărâma linia albastră din interior,

ar face alte firimituri peste mâna întinsă a rudelor ei

şi atunci ar putea să-şi ridice încet sensul viu pe umeri,

peste aerul cald

 

dar ea nu organizează un flagrant al dialogurilor cu coc,

nici al celor cu ochelari de soare,

rămâne o piruetă în toată carnea lui negru,

puţin în cea a lui alb

şi destul de înalt în întunericul început

 

umbra cu rochie neagră soarbe somnul ales

dintr-un pahar de cristal

 

din spatele minutelor, un număr de ochi şi o încercare

 

 

 

***

undeva se odihnesc prost distanţele

căpătuite în forme ale rezistenţei personale,

unse cu inocenţa realităţii,

cu intenţii de apropiere care nu se mai întâmplă

 

vântul şi nopţile rămân doar ale mele,

în averse vine toată frumuseţea asta roşie, împleticită

sau goală,

candela mi-a dat un inel

(ia te uită! bravo ţie!)

 

când mă zăresc, când nu mai sunt deloc,

lucrurile nu se vor schimba

 

asul de pică rămâne autentic,

în mânecă e totul

 

îmi vin bine toate acestea, mă închei până la gât cu sudalme

***

se întâmplă ca dimineaţa o iluzie să facă mereu zgomot,

zbătându-se nimeni nu ştie unde,

trebuie să aştepţi să se lipească de tine ca o stare de fapt,

să încărunţeşti şi să te trezeşti din nou şi mai obosit,

 

alte lucruri de făcut invadează spaţiul cu oglinzi,

nu ştii în care parte a lor e închis timpul pierdut de duminici,

nu se întâmplă nimic,

nu au identitate

 

tu alergi înaintea luminii,

îi pui o eşarfă galbenă şi un somn la fel de galben pe piept,

bucăţi din tine se ating de ea, cad grămezi

îţi zici că mai târziu vei striga,

vei striga ameninţător…

 

acum, însă, în locul acesta bătrân şi insuportabil

eşti doar o patimă enormă care îşi acoperă ochii,

nimic nu e de ajuns

galbenul de viu strigă să-l aştepte lumea

***

o parte din mine înghite o gură uriaşă de indiferenţă

în momentul impactului,

pe cântar, frigul bate cuie braţelor de stea,

se pierde ca şi când n-ar fi fost niciodată prescurtat

la televizor

 

mă cert cu cronometrul de la lift să-mi lase pantofii contrariaţi,

el nu şi nu, îmi mută mai încolo maşina

şi-mi muşcă mâna de mărăcine,

dar abia atunci turlele bisericii de râu se tămăduiesc

în studio

 

odată am păcătuit cu o idee de alb şi acum iar o strig

 

(în rest sunt bine, citez dintr-o limbă moartă, nu am parfum nou)

Articol adăugat în 26 noiembrie 2020

Mai poţi citi şi…