La Davila, în plină vară – Moş Crăciun, într-o comedie cu sfârşit tragic

(De fapt, o falsă cronică teatrală la o falsă comedie, creaţie a adevăratului Gabriel Gheorghe)

Iar l-a ucis (cineva) pe Moş Crăciun!

Tocmai când luasem înţeleapta hotărâre de a nu mai exercita meseria de cronicar amator de teatru (ce-i drept, cu peste două decenii vechime în branşă) şi a mă dedica traducerilor, începute şi abandonate, am primit o provocare SMS-istă. Provocarea în cauză era o invitație la avanpremiera piesei lui Gabriel Gheorghe,

„Lacrimi albastre” sau „Moş Crăciun pleacă întotdeauna când se crapă de ziuă”.

Cam lung titlul, s-ar putea obiecta, dar cumva lămurit la un moment dat în textul piesei. Ar trebui poate să spun, de la bun început, că piesa lui Gabriel Gheorghe  nu are în comun cu romanul poliţist al lui Pierre Very, „Cine l-a ucis pe Moş Crăciun”, apărut şi în  traducere românească acum vreo jumătate de veac, decât asasinarea Moşului… În rest, totul este diferit, la Pierre Very este o anchetă poliţistă, la Gabriel Gheorghe, o riscantă coborâre în abisuri psihologice, într-o atmosferă veselă de sărbătoare, cu pom de Crăciun şi bourbon în pahare, iar în unul din pahare chiar cu ceva adaus letal.

De când cu pandemia este nu tocmai uşor să încerci experienţe culturale cel puţin satisfăcătoare. Din fericire, câteodată se mai poate găsi un regizor care să încerce câte ceva nou. Ȋl urmăresc pe Gabi Gheorghe de ceva vreme şi ca actor (de la Jean din „Domnişoara Iulia”, dacă bine-mi amintesc), şi ca regizor, şi – iată – mai nou şi ca dramaturg. Şi pot să afirm că niciodată nu m-a dezamăgit, conduita sa, indiferent pe ce post joacă într-un spectacol, a fost întotdeauna de serios profesionalism.

Fabricat cu o verificată ştiinţă a gradării efectelor, în textul lui Gabi Gheorghe umorul porneşte vesel (păi cum altfel?), intră în scenă în trombă, de mână cu Moş Crăciun, e accentuat, e amplificat… Şi fără o pregătire de artilerie prealabilă, brusc este distorsionat – aşa, în şagă – şi sfârşeşte în tragedie. Ei, ca să vezi, surprize, surprize… Printre meandrele concrete ale textului, Gabi Gheorghe mai are pentru spectatori şi niscaiva informaţii care ar ţine de cultura (noastră) generală: ne spune cum a fost cu sinuciderea lui Decebal, într-o versiune mai puţin cunoscută (şi mitizată de istoria oficială). Ne dă amănunte despre „fabricile de armament” romane ale epocii împăratului Traian, descălecător-întemeietorul. Ne mai spune şi despre păţania regelui dac (doar întemeietor, nu şi descălecător) cu romanul Maximus (alt Maximus, nu Gladiatorul Crowe). O fi ştiind el autorul ce a scris, altfel s-ar putea trezi cu vreun proces de calomnie, intentat de vreunul dintre urmaşii regelui dac sau chiar – ferit-a Zalmoxis! – cu poliţia în casă. Oricum n-o să-l verific, ştiu că a studiat, merg 100% pe mâna lui. Ei, dacă ar fi să mă amestec unde nu-mi fierbe recipientul, i-aş sugera să schimbe doar un cuvinţel din tot textul și cunoscându-l (încă de pe îndepărtatele şi cu adevărat artisticile vremuri ale Casandrei), ştiu că ar da curs invitaţiei. Păi şi atunci oare n-ar trebui să mă autodeclar coautor, chiar cu un cuvânt din 5000? Mă aflu într-o cumplită dilemă, dar mai mediteeeez…

Piesa lui Gabi Gheorghe are ritm alert, pentru că, deşi nu se făptuieşte prea mult, se povestesc multe… Iar cele povestite de Moş Crăciun şi gazda sa chiar au coeficient înalt de dramatism, care se adaugă ca plusvalore, cum ar zice Moşul Karl… După cele auzite pe scenă, un juriu feminist ar putea să-l acuze pe acest Moş Crăciun, imaginat de Gabi Gheorghe, cel puţin de anti-feminism, dacă nu chiar de misoginism (e pericol cu ism-ele astea!). Probele ar fi nu chiar de natură materială, nici palpabile, dar sigur  discursive, exprimate cu aplomb în filosofia lui de viaţă. Pentru că, în viziunea lui Moş Crăciun, reprezentantele sexului frumos sunt sau târfe, sau masochiste, vor să iubească, nu să fie iubite, aşa că bărbaţii n-au de ce să se poarte cu excesivă eleganţă, ba chiar un praf de (uşoară) violenţă le-ar prinde bine, poate chiar le-ar stimula… “Echipamentul” de Moş Crăciun veritabil (nu fake precum cele de pe la supermarket-uri) este destul de costisitor, aproape 300 €uro (aviz amatorilor). Dar investiţia este, pare-se, profitabilă Moşul în „uniforma” cerută de fişa postului este credibil, simpatizat de copii, ba chiar şi dorit de (unii) părinţi, de cei de gen feminin. Gil Bates este tobă de carte, acoperă domenii ale cunoaşterii umane actuale dintre cele mai variate, de la geografie, biologie şi medicină la istorie…  Acestor vaste cunoştinţe Moş Crăciun nu le poate face faţă decât opunând ceva experienţă de viaţă, de real life, experienţă pe care o împărtăşeşte bucuros după programul de lucru, acceptând o ofertă de nerefuzat: câteva ore extra-program, plătite cu „doar” 1000 €uro/ora…

Moş Crăciun evocă – talentat şi cu aplomb – episoade comice cu topping de dramă personală, cum ar fi senzaţiile neplăcute, generate de epilarea corporală totală, faptul că nu poate plânge (poate o deformare profesională, fişa postului permiţându-i doar sonorul râs ho-ho-ho). Tradiţionalist în fond, îl îndeamnă pe Gil la respectarea tradiţiei, rezumată cam aşa: îţi iei o fată frumoasă şi o transformi în nevastă şi mamă… Restul vine de la sine.

Gil Bates (nici o atingere aluzivă la Bill Gates, ferit-a sfântul, doar o simplă şi incompletă potriveală), degustătorul de bourbon căruia nu-i place cafeaua, este poate reprezentantul unei categorii a bogaţilor care cred că totul li se cuvine, indiferent de preţ. Un fel de Dumnezeu ceva mai mic şi cu sânge rece, un Dumnezeu care măsoară, cântăreşte, hotărăşte şi execută!

Moş Crăciun e convins că se pricepe la femei, îşi asumă plenar condiţia de prădător, de Touch&go, („câte o noapte cu fiecare femeie, nu mă prindea niciodată dimineaţa”) şi îşi întemeiază opiniile pe asemănări cu lumea canină. Cugetările sale sunt mai puţin poveţe şi mai mult sentinţe de tipul: „femeile preferă maidanezii, pedigree-ul este un handicap în relaţia cu târfele”. Mai mult, un episod din perioada stagiului militar cu căţeaua-grănicer Lady i se pare pilduitor. Căţeaua–Sergent Lady n-a vrut să se împerecheze cu niciunul dintre campionii de rasă pe care i-a adus stăpânul său, maiorul, dar s-a încârligat cu mai mulţi maidanezi, cu blana plină de ciulini şi purici. Din preferinţa căţelei de rasă pentru comunitari au rezultatat nişte corcituri, depresia maiorului şi retragerea gradului de sergent al căţelei Lady. 

Roluri şi actori

Se vede că rolurile sunt croite exact pe măsura actorilor, autorul şi regizorul, unul și același, a ales cu grijă cuvintele şi gesturile, pentru a nu crea discrepanţe între personaj şi actor. Robert Tudor este Moş Crăciun  vulcanic, extrovertit, cascadele de Ho-Ho-Ho le distribuie conform trebuinţelor şi năzuinţelor beneficiarilor, fiind aceştia mai ales copii. Asta nu înseamnă că nu este un bun interlocutor pentru adulţi, amintirile (inclusiv cele galant) şi experienţa sa de viaţă fiind oferta de conversaţie simpatică. Presupun că nu-i tocmai uşor, în plină vară, cu echipamentul de decembrie, dar mi-l amintesc că se descurca şi cu ditamai pântecul fals, în „Căsătoria”, aşa că… Poate că ar fi meritat o soartă mai bună, dar voia autorului aşa a fost, să plătească el cu viaţa vina (colectivă a) breslei Moşilor.

Vlad Popescu, un actor tânăr, care poate fi văzut în rolul lui Iordache (pe care-l face foarte bine), în „D’ale carnavalului”. Nu e uşor să-i ţii piept pe scenă unui personaj (şi actor) debordând de vitalitate. Dar Vlad Popescu (care chiar aduce cu un anume miliardar, persoană foarte cunoscută, dar nu-i dăm numele) are ştiinţa echilibrului discursiv al scenei, contrapunctează la timp excesele de informaţie ale lui Moş Crăciun. Replicile sale în general sunt reţinute, seci, sentenţioase, se simte poate „educaţia anglo-saxonă mult prea rigidă” şi, la limită, poate că putem explica (doar ştiinţific) fapta sa concepută şi realizată pas-cu-pas, cu superioară detaşare faţă de omenire şi umanism.

Regia artistică a fost asumată de însuşi dramaturgul Gabriel Gheorghe, cel mai bun cunoscător al textului, care nu că e galant (ca-n altă piesă), dar e ingenios. Pesemne că-i era dor să mai regizeze o piesă, a trecut cam mult timp de la un succes al teatrului piteştean, „Un bărbat şi mai multe femei”, în regia aceluiaşi Gabi Gheorghe. Şi, dacă în construcţia piesei, a consimţit la regulile clasicului, a ținut să le ofere celor două personaje momentele de solo ale câte unui monolog. Sigur este că i-a convins pe manageri de viabilitatea propunerii sale şi, pentru asta,  a pus pe masă argumente valabile. Credeţi-mă sau vizionaţi-o şi contraziceţi-mă. Scenografia Cristinei Ciucu serveşte din plin desfăşurării coversaţiei letale la un borbon – decorul simplu. Regizorul tehnic, Emil Râpeanu, are menirea de a conserva cea mai bună versiune a spectacolului.

Trama piesei este bine condusă, arcul acţiunii este comprimat în paşi bine gradaţi, cu câte un insert de cultură generală al lui Gil şi câte o experienţă de viaţă vie, trăită de Moşul vizitator. Un fel de dialog destul de absurd, niciunul dintre interlocutori neavând trebuinţă de ideile celuilalt, fiecare fiind încredinţat că, în viaţă, conduita sa e cea mai bună.  Autorul oferă şi o acoperire psihologică a crimei lui Gil – o traumă din copilărie (Trăiască pshihanaliza!). Gil şi-a surprins de mai multe ori mama (o femeie tânără, neglijată de soţul mai tot timpul absent), plecând noaptea de acasă, pentru aventuri galante, şi revenind dimineaţa. Climaxul acestor întâlniri nocturne s-a întâmplat să fie într-o noapte de Crăciun, când şi-a surprins mama jucându-se „de-a fiara cu două spinări” (de la moşul Shakespeare citire). Ar fi fost bine ca totul să se oprească doar la joaca nocturnă a mamei cu Moş Crăciun, dar… păstrez suspansul, vă las să vă delectaţi vizionând piesa.

Şi, pentru că eu am văzut-o în avanpremieră şi mi-a plăcut foarte mult, fiind vorba despre un WIP (Work in progress, adicătelea), sunt convins că, în următoarele reprezentaţii, spectacolul va creşte (şi mai mult) în ritm. Aştept alte reprezentaţii, ca să mă conving.

CRISTIAN SABĂU