ROȚILE DE OSÂNDĂ ALE POETULUI NICOLAE EREMIA

Că regretatul Nicolae Eremia a fost poet, în sensul înalt al cuvântului, e o realitate. Tot realitate este și faptul că viața lui lăuntrică, atât cât l-am cunoscut, n-a curs ca apa, veselă peste ierburi și pietre mici. Nicolae Eremia a fost sortit, de la bun început, suferinței. O suferință a viețuirii, de care puțini sunt conștienți și pe care domnia-sa a acoperit-o cu întâmplările și cu evenimentele ieșite în cale. Nu e ușor să trăiești printre oameni. Nu e ușor să trăiești frumos, mai ales, și să-și poți rosti adevărul fără să superi, fără să stârnești animozități, fără să rănești. Or domnul Eremia avea el însuși inima rănită. Și nu e doar o metaforă. Boala în urma căreia s-a stins, acum trei ani, la inimă s-a cuibărit. A trăit cu ea cum trăiești cu o pedeapsă – suportând-o, vorbindu-i ca unui copil, încercând s-o îmbuneze. Uita de ea când scria. ”Roțile de osândă” reprezintă singurul volum personal de versuri, publicat în anul 2007, dar nu trebuie omisă prezența sa în volumele colective ”Anii devenirii noastre”, Arc peste timp”, ”Atelier de creație – pseudoantologie”, de asemenea volumul de eseuri, intitulat ”Trompetist la curtea scriitorilor”. Așa cum nu poate fi trecută cu vederea ”Monografia Comunei Teiu”, comuna natală, monografie la care nu a lucrat, ci  căreia i s-a dedicat în ultimii ani de viață.

Mă voi întoarce acum la ”Roțile de osândă” și la amintirea domnului Nicolae Eremia, care ar fi împlinit, în ziua de 3 august, 73 de ani. Poeziile-meditație din această carte nu se asimilează ușor. Se citesc, însă, cu interes, un interes dublat de melancolia trecerii, care nu-ți mai îngăduie să trezești la viață ce-ai iubit atât de mult cândva: ”Am ajuns iarăși acasă…/ curtea înghite frunzele de nuc an după an,/ rufe la uscat nu mai sunt,/ casa e goală, scaunele pustii,/ semn că spaimele mele se adeveresc./ Părinții sunt pe undeva…/ să-mi pregătească așternutul/ pentru câteva nopți de locuit într-un muzeu,/ alături de amintiri…/ Am călătorit ca un bumerang/ în propria viață-muzeu/ și am eșuat/ numărând stelele”.

Poeziile-elegie sunt adevăratul plâns din volum. Nicolae Eremia nu se mai rușinează să fie el însuși. Iubirea nevindecată nu mai e un păcat, nici măcar o eroare, e trăită până la capăt, ca o mare și dureroasă absență. Poetul a intuit corect faptul că aceasta e calea spre împăcarea cu sine, căci ”dacă ar obișnui să tacă/ înlăuntrul propriului ecou,/ tăcerea ar exploda”.

Grupajul de poezii-cometă închide concluziv cartea. Osânda se apropie de sfârșit, trupul n-o mai poate susține, mintea a obosit, inima va ceda din clipă în clipă. Sub imperiul acestui sentiment puternic, scrie Nicolae Eremia: ”Focul care leagă semnul trecerii mele,/ mă așază cu spada pe inimă…/ neiertător îmi este,/ cum somnul înjunghiat/ de nenumărate rămâneri”.

Să-i păstrăm poetului în gânduri lumina, să-l răsfoim din când în când, pentru că așa cum a fost el suntem și noi, așa cum l-a durut pe el viața ne doare și pe noi. Și, tot ca el, să repetăm: ”…zborul lângă umăr m-a răpus,/ pentru suflet goală-i o fântână,/ iar în ea mă-nec de jos în sus”. Cine știe, poate că pentru cei ce vor înțelege versurile acestea nu va fi prea târziu.

Prof. LIVIU MARTIN