MAGDA MIREA – ”Câteodată, Dumnezeu/se împiedică de mine pe stradă…”
*********
cerul este o întrebare
inima
un metal care nu arde
noi doar hrănim
aerul dintre gânduri
și câinii săraci
când nu ne vede nimeni
*********
stăm la masă
cu sufletele morților orbi
nimeni nu ține cald umbrei
se întorc soldații duminicilor
și noi nu știm
în ce ordine să iertăm
doar albul ochilor
se mai răstește la cer
*********
ridică-mi cuvintele astea
de pe umeri
cine știe câte păsări mor
nespuse
când copiii pământului
stau ascunși?
*********
mici apocalipse
nopțile stau împachetate frumos
timp așezat cuminte într-o rană
un cântec de leagăn se face cunoscut
în tăcere
piatra netezită de apă
lasă merii înfloriți
dincolo de fereastră
o femeie ține în mână
un vis strâmb
*********
de la o vreme tristețea s-a refugiat
în umbra ploilor
păsări cicatrizate în zbor
pe fața tăcută a fântânii
să facem pace cu copiii
să cucerim orașele de ape
să lustruim noaptea cu mâna
*********
femeia care îți înconjoară inima
ca un disc aurit
cu noapte pe dinăuntru
și zi pe dinafară
pielea ta siameză
peștele alb neterminat din visul tău
care moare și se naște în tristețea ta
femeia aceasta care pierde trenuri
și apoi râde cum n-a râs nimeni niciodată
femeia aceasta
s-a trezit într-o dimineață
alcătuindu-te
*********
cel care mi-a agățat luna în păr
nimic nu era târziu
în vremea aceea
chiar și luna era
o ființă umană
prin urmare
i-am hrănit toți lupii
cu umbrele lor cu tot
și am returnat
toate iernile
apoi
am trimis toate păsările
pe drumul spre oameni
*********
ceva nu m-a atins
cad icoane
din când în când
cu fața în jos
cineva trebuie să plece
mă întorc la mine
zi de zi
sunt atâtea haine
nepurtate
atâtea ziduri desculțe
*********
de n-ar fi vântul ce întoarce
o femeie în gând
aşa ar veni
fiecare toamnă
ca un clişeu
un lup suratic căutând
sensul unei ierni
nu-l întreb nimic
din călătoriile sale imaginare
stăm fericiţi în umbra unui răspuns
cât un căscat de copil
nu avem loc între noi
să putem aştepta
zăpezile şoptind
ca o îndoială
*********
unele lucruri ar trebui împietrite
aşa cum au fost rostite întâia dată
nişte mirări
altfel
micile noastre vieţi
vor rămâne doar
mici salturi în întuneric
peste verdele proaspăt al bisericii
