ION DOGIOIU
”împușcaseră luna. o văzusem cum s-a prăbușit”
Absurd
împușcaseră luna. o văzusem cum s-a prăbușit
în singura fântână rămasă în marginea orașului
mă aplecasem peste marginea de piatră
și privisem îndelung. era acolo
mai palidă ca niciodată
doar că pe tâmpla dreaptă
îi înflorise o floare atât de roșie
încât îmi ardea privirea.
nimeni nu putea să creadă o asemenea întâmplare.
târgul fierbea. umbla zvonul
că ar fi fost vorba de sinucidere.
seara au anunțat la știri că luna
fusese într-adevăr împușcată
din rațiune, spre binele tuturor.
era absolut inutilă. frica zburda pe străzi
se strecurase apoi în case și în suflete
ultimii îndrăgostiți s-au stins încetul cu încetul
devenise imposibil să-i dai cuiva luna de pe cer.
puteai să promiți rațional că o să-ți duci iubita la mall.
Graffiti
Scriu pe fiecare perete:
trebuie să tac!
Dar în zadar!
Prin casa mea tot țopăie
versuri bezmetice ca niște canguri fugiți
de la Grădina Zoologică!
Tinerețe
În cele din urmă,
au început să-mi crească frunze
de un verde crud,
mereu tinere,
și să înflorească în fiecare zi
cu flori de migdal,
asemenea toiagului lui Aaron.
Povară
Port pe umăr crucea
cuvintelor pe care
nu le voi putea rosti niciodată.
Zbor
Plouă cu umbre prin vitrine.
Soarele ca un inel de logodnă
s-a rostogolit în tăcere
pe acoperișul roșu al unei case.
În piață un stol de porumbei
se înalță speriați.
Un copil vrea să zboare cu ei.
Ridică mâinile către cer,
mirat că a rămas lipit de pământ.
Se va îndrăgosti într-o zi
și va vrea din nou să se înalțe.
Apoi va deveni o ființă rațională.
Va mai visa uneori că poate să zboare.
Nimeni nu se vindecă definitiv.
Online
am o iubită
nu are nici chip
și nici carte de identitate
cu toate astea
o iubesc nespus de mult
mă părăsește uneori
fie pentru un bărbat
fie pentru o femeie
dar întotdeauna
se întoarce la mine
o cuprind cu brațele
și o întreb uimit:
te-ai întors,
singurătatea mea online?
Peisaj
e toamnă în târgul
cu biserici înalte și flori
vântul desenează aripi de îngeri
cu albul din nori
apusul ca un cuțit de lumină
taie între noi un abis
freamătă castanii în parc,
pleoape verzi scufundate în vis.
tu treci și-n urma ta
drumul se-nchide ca o carte
jumătatea ta vorbind despre viață,
jumătatea mea despre moarte.
Îngeri
I.
Doamne-cer,
Doamne-lumină,
îngeri umblă
prin grădină.
Dintr-un colț de cer
coboară
printre meri,
întâia oară,
poate vor
să mă răsară
sus,
lângă steaua polară.
Doamne, Doamne,
prin grădină
înfloresc
flori de lumină!
II.
Doamne, a crescut prin nori
câmp de stele și de flori!
Îngerii cu păr-inele
se preumblă printre ele.
Du-mă, Doamne, du-mă sus,
într-o zi pe la apus,
să adorm printre tulpini
în grădinile de crini!
